Pace şi Lumină, Iertare şi Iubire!

„Iisus doreşte de la toţi credincioşii lumii o linişte de adâncime: liniştea credinţei în Dumnezeu. Aceasta ar da de înţeles că în jurul unui om liniştit (din cauza rădăcinilor lui în cer) se face linişte pe pământ.”„Convertirea talentelor este un mare talent. Înzestrările lui Dumnezeu nu sunt date ca simple ornamente de care să ne bucurăm numai noi.” „Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.” Părintele Arsenie Boca


marți, 8 aprilie 2014

HRISTOS cu alt chip – fresca lui Manuil Panselinos de la Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte


Icoana lui Hristos „cu alt chip” este o frescă a lui Manuil Panselinos (sfârşitul sec. XIII), aflată în nişa proscomidiarului din altarul bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Protaton, „mama tuturor bisericilor aghiorite”, din Karyes, Sfântul Munte. O aureolă mare ce poartă semnul crucii înconjoară capul Mântuitorului. Este o imagine a chipului lui Hristos cu totul diferită de celelate reprezentări cunoscute în iconografia bizantină. Cu adevărat este Domnul „cu alt chip”. 

În ciuda semnelor de deteriorare, imaginea este impresionantă. Mântuitorul este reprezentat cu chipul plin, părul bogat, îngrijit şi o privire deosebit de pătrunzătoare care domină pe cei doi ucenici ce mergeau spre Emaus, a căror inimă întârzia să creadă în profeţii şi ai căror ochi erau împiedicaţi să-L cunoască pe Iisus. Panselinos luminează chipul cu un roşu intens ce transformă şi materializează înfăţişarea.

Aşa cum scrie Iorgos Teotokas, privirea este „profundă cu o profunzime de nemăsurat, cerească, supralumească, dar incredibil de vie şi prezentă în inima vieţii, ne fixează de departe într-un chip căruia nu se poate rezista şi nici explica, rămânând cred, de neuitat pentru totdeauna.”

Sursa de inspiraţie a imaginii o reprezintă istorisirile despre apariţiile Mântuitorului de după Înviere. Evangheliştii Luca şi Marcu ne relatează întâmplări în care Domnul se arată „cu un alt chip” şi nu cu cel cunoscut.

Evanghelistul Luca descrie ceea ce se petrece în ziua Învierii Domnului, cu doi ucenici care aparţineau cercului larg de ucenici ai lui Hristos. Se îndreaptă către Emaus, un sat aflat la cca. 11 km, „şaizeci de stadii” de Ierusalim. Mai curând, se întorc la casele lor. Trişti, posomorâţi, deznădăjduiţi şi dezamăgiţi. Ca să-şi aline marea tristeţe, învie în amintire faptele şi discută despre toate câte s-au petrecut. Vorbesc despre Domnul, despre moartea Sa pe Cruce, despre informaţiile unor femei din cercul lor care au mers la mormânt şi nu au găsit trupul Domnului, ci au văzut îngeri care le-au vorbit de Înviere, şi despre adeverirea acestor veşti de către Petru şi Ioan. Dar ei nu crezuseră în Învierea Domnului. Teofilact al Bulgariei (P.G. 123, 1113) scrie despre necredinţa, nedumerirea, încurcătura şi reţinerea ucenicilor. Le justifică prin minunea Învierii, prin motivul faptului excepţional al Învierii. Au uitat cuvintele Domnului: „După trei zile voi învia”.

De ucenicii deznădăjduiţi se apropie cineva. Aceştia Îl privesc. Un necunoscut. Era Domnul Înviat. Ochii lor „erau ţinuţi”, ceva îi împiedica să-L cunoască (Luca 24,16). Aceasta a voit-o Domnul. Nu Îl înţelegeau pentru că Se arăta cu o altă înfăţişare şi alte trăsături. Trupul Lui nu se mai supunea legilor firii, ci celor duhovniceşti. De aceea nu L-au putut recunoaşte cei doi ucenici.

Evanghelistul Marcu îl completează pe Luca scriind: „După aceea, Iisus S-a arătat în alt chip la doi dintre ei, pe când mergeau la o ţarină” (Marcu 16,12).

Domnul, cu Trupul Său transfigurat, călătoreşte alături de cei doi ucenici la Emaus. Vorbeşte cu ei şi le spune că trebuie să creadă tot ceea ce au spus profeţii despre persoana lui Hristos. Pe când vorbea Domnul, inima lor „ardea”. Simţeau o căldură interioară. Tresăltând şi vibrând, bătea pe măsură ce ascultau pe necunoscut tâlcuindu-le Scripturile. Cuvintele Domnului erau înflăcărate şi încălzeau inimile cu dragostea lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spune că acest „foc” este sfânt şi imaterial, luminează sufletele, le încearcă şi arde răutatea.

La rugămintea lor, Mântuitorul a primit să rămână la masa de seară. Dar, în momentul în care Domnul a binecuvântat pâinea, ochii ucenicilor s-au deschis şi L-au recunoscut. În clipa aceea, Domnul S-a făcut nevăzut.

Cei doi ucenici au lăsat mâncarea şi s-au întors la Ierusalim ca să povestească ce li s-a întâmplat. Acolo i-au găsit adunaţi pe cei unsprezece apostoli şi pe alţii, discutând despre Învierea Domnului şi cum S-a arătat apostolului Petru. Au povestit tot ceea ce li s-a întâmplat în drumul spre Emaus şi cum L-au recunoscut când a frânt pâinea (Luca 24, 33-35).

Cine erau cei doi ucenici care mergeau spre Emaus în ziua Învierii? Evanghelistul Luca, cel ce povesteşte întâmplarea, menţionează numele unuia, care se chema Cleopa. Numele celuilalt îl trece sub tăcere. Datorită acestei omisiuni, unii au crezut că celălalt ucenic era Luca. Evanghelistul însuşi nu menţionează că era acesta.
Unii Părinţi ai Bisericii şi scriitori bisericeşti îl consideră pe Luca unul din cei doi ucenici, numele lui fiind menţionat în imnologia Bisericii noastre. În Luminanda 5, care comentează teologic evanghelia utreniei se menţionează că al doilea ucenic era evanghelistul Luca. Alţii însă, după cum scrie Teofan Kerameus, Episcopul Tavromeniei, „susţineau cu certitudine că este Natanail Cananitul, alţii Simon (Kiril al Alexandriei), iar alţii altcineva. Se pare însă că este Luca… şi din modestie şi-a ascuns numele.”


Să avem un Paște Fericit, cu Iisus în suflet!

marți, 18 martie 2014

„Tâlcuire la TATĂL NOSTRU” – Sfântul Nicolae Velimirovici

Hristos-Omul a fost Cel dintâi care L-a numit pe Dumnezeu – Tată. Şi învăţându-ne această rugăciune, ne-a înmuiat sufletele şi ne-a umplut de nădejdea celei mai frumoase întâlniri de iubire. Peste veacuri, Sfântul Nicolae tâlcuieşte, verset cu verset, în Duhul lui Hristos, începutul unei iubiri ce pogoară peste noi din sânul Sfintei Treimi, cu fiecare rugăciune. Astfel de cuvinte, pline de duh, i-au adus Sfântului Nicolae Velimirovici numele „Noul Gură-de-Aur.”

Tatăl nostru
Când norii tună, iar oceanele vuiesc, ele Te cheamă: Domnul nostru!
Când meteoriții cad și focul izbucnește din pământ, ele Îți spun: Făcătorul nostru!
Când bobocii florilor se deschid și ciocârliile adună fân uscat ca să le facă puilor cuiburi, ele Îți cântă: Stăpânul nostru!
Iar când ridic eu ochii mei spre tronul Tău, Îți șoptesc Ție: Tatăl nostru!
A fost o vreme îndelungată, cumplită vreme, când și oamenii Îți ziceau și Te numeau Domn, sau Făcător, sau Stăpân! Așa a fost, cu adevărat, când omul simțea că este numai un lucru între lucruri. Dar acum, mulțumită Fiului Tău Unuia-Născut și Celui mai bun dintre fiii Tăi, am învățat numele Tău cel adevărat. Drept aceea și eu îndrăznesc să Te chem împreună cu Hristos: Tată!
Dacă Te numesc Domn, cu frică mă plec înaintea Ta ca un rob în gloata robilor.
Dacă Te numesc Făcător, mă despart de Tine la fel cum se desparte noaptea de zi sau frunza de pomul său.
Dacă Te privesc și zic Stăpân, sunt ca o piatră între pietre și ca o cămilă între cămile.
Dar dacă deschid buzele mele și șoptesc Tată, dragostea ia locul fricii, pământul privește înălțat mai aproape de cer și merg alături de Tine ca alături de un prieten în grădina acestei lumi, împărtășind slava și puterea Ta.
Tatăl nostru! Tu ești Tatăl nostru, al tuturor: Te-aș micșora pe Tine și m-aș micșora și pe mine dacă Te-aș numi: Tatăl meu!
Tatăl nostru! Tu te îngrijești atât de mine, care sunt unul singur, dar mai vârtos de întreaga lume. Scopul Tău este împărăția Ta, iar nu un singur om. Iubirea de sine Îți strigă: Tatăl meu!, în timp ce dragostea Îți strigă: Tatăl nostru!
În numele tuturor oamenilor, care sunt frații mei, eu mă rog Ție: Tatăl nostru!
În numele tuturor făpturilor care mă împresoară și cu care m-ai întrețesut, eu mă rog Ție: Tatăl nostru!
Eu mă rog Ție, Tată al Universului, pentru un singur lucru mă rog Ție: fie ca să răsară cât mai degrabă ziua cea mare când toți oamenii, vii și morți, împreună cu îngerii și cu stelele, cu cele însuflețite și cu cele neînsuflețite, Te vor chema cu numele Tău cel adevărat: Tatăl nostru!

Carele ești în ceruri
Către ceruri ridicăm ochii noștri întotdeauna când Te chemăm și spre pământ îi coborâm când ne amintim de păcatele noastre, întotdeauna suntem în prăpastie din pricina slăbiciunilor noastre și a păcatelor noastre. Tu ești întotdeauna întru înălțime, precum se și cuvine măririi Tale și strălucirii Tale.
Tu ești întotdeauna în cer când suntem nevrednici să Te primim, dar cu plăcere Te pogori la noi, în sălașurile noastre pământești, când însetăm după Tine și când deschidem Ție ușa noastră.
Dar și de Te pogori la noi, totuși rămâi în cer; în cer locuiești, prin cer umbli și cu cerul împreună Te apleci până în valea noastră.
Cerul este departe, foarte departe, pentru omul al cărui duh și a cărui inimă sunt întoarse de la Tine sau care își bat joc când este pomenit numele Tău. Dar el este aproape, foarte aproape, pentru omul care ține întotdeauna deschisă ușa sufletului său și așteaptă să vii Tu, Cel mai drag dintre oaspeți.
Dacă ar fi să-l punem alături de Tine pe omul cel mai drept, Tu Te înalți mai presus de el ca cerurile mai presus de valea pământului, ca viața veșnică mai presus de împărăția morții.
Noi suntem dintr-un material stricăcios și putrezitor: cum am putea să stăm la aceeași înălțime cu Tine, Tinerețe și Putere Fără de moarte!
Tatăl nostru, Care întotdeauna ești mai presus de noi, apleacă-Te până la noi și ne ridică până la Tine. Ce altceva suntem, fără numai limbi alcătuite din țărână, ca să laude slava Ta? Țărâna ar fi mută pentru vecie și n-ar putea rosti numele Tău fără de noi, Doamne. Cum poate țărâna să Te cunoască, dacă nu prin noi? Cum ai putea să faci minuni din țărâna moartă, dacă nu prin noi?
O, Tatăl nostru!

Sfințească-se numele Tău
Sfințindu-Te, nu Te facem mai sfânt pe Tine, ci pe noi înșine ne sfințim. Numele Tău este minunat. Oamenii se ceartă pe acest pământ pentru nume: al cărui nume este mai mare. Bine ar fi ca numele Tău să fie amintit în aceste certuri, căci toate limbile mult vorbitoare ar amorți și toate marile nume omenești, împletite laolaltă, nu s-ar putea asemui cu numele Tău, Sfinte, Prea-Sfinte!
Când oamenii vor să sfințească numele Tău, roagă natura să îi ajute. Iau piatră și lemn ca să facă biserici; împodobesc altarele cu mărgăritare și flori și fac foc din plante, surorile lor, și iau tămâie de la cedri, frații lor, și sprijină glasurile lor prin glasul clopotului, și cheamă vietățile în ajutor ca să sfințească numele Tău. Natura e curată ca stelele Tale și nevinovată ca îngerii Tăi, Doamne. Îndură-Te de noi pentru curata și nevinovata natură, care împreună cu noi sfințește numele Tău, Sfinte, Prea-Sfinte.
Cum vom sfinți numele Tău?
Oare prin bucurie nevinovată?
Atunci îndură-Te de noi pentru pruncii noștri nevinovați.
Oare prin pătimire?
Atunci caută spre mormintele noastre.
Oare prin jertfelnicie?
Atunci adu-Ți aminte de ostenelile mamelor, Doamne!
Numele Tău este mai tare decât oțelul și mai strălucitor decât lumina. Ferice de omul ce se nădăjduiește întru Tine și se luminează cu numele Tău.
Nebunii zic: Suntem înarmați cu oțel, cine ne poate sta împotrivă? Iar Tu nimicești împărații cu gâze nevăzute!
Înfricoșat este numele Tău, Doamne! El strălucește și pârjolește precum un mare nor de foc. Nimic nu este sfânt sau înfricoșat, dacă nu-i legat de numele Tău. Dă-mi, Sfinte, dă-mi ca prieteni pe cei în ale căror piepturi este înscris numele Tău, iar de dușmani pe cei ce nu doresc să știe nimic de Tine fiindcă asemenea prieteni au să-mi rămână prieteni până la moarte, iar asemenea dușmani au să îngenuncheze în fața mea și au să se dea bătuți îndată ce o să se sfărâme oțelul lor.
Sfânt și înfricoșat este numele Tău, Sfinte, Prea-Sfinte! Fie ca să ne amintim de numele Tău în tot ceasul bucuriei noastre și al istovirii noastre din această viață așa cum ne amintim de el în ceasul morții, Tată Ceresc al nostru, Prea-Sfântul nostru Tată!

Vie împărăția Ta
Vie împărăția Ta, Mare Împărate! Ne-am săturat de împărații care numai la arătare sunt mai mari decât ceilalți oameni, dar care zac în mormintele noastre deopotrivă cu cerșetorii și cu robii.
Ne-am săturat de împărații care mai ieri și-au trâmbițat puterea asupra țărilor și popoarelor, iar astăzi se plâng că îi dor dinții!
Ne-am săturat de ei ca de niște nori care aduc prepelițe în loc de ploaie.
Iată, acesta este om înțelept. Dă-i lui coroana!, striga mulțimea. Coroanei îi e totuna pe al cui cap stă. Însă Tu, Doamne, cunoști înțelepciunea înțelepților și domnia muritorilor. Vrei să-Ți repet ceea ce știi deja? Vrei să Îți spun cum cel mai înțelept dintre noi a domnit asupra noastră de parcă ar fi fost prost bâtă?
Iată, acesta este om puternic. Dă-i coroana!, striga mulțimea iarăși, în altă epocă și generație. Și așa, coroana a călătorit tăcută de pe un cap pe altul, dar Tu, Atotputernice, știi cât prețuiește tăria sufletească a celor înalți și domnia celor puternici. Tu știi cu câtă slăbiciune au stăpânit puternicii împărățiile lor.
Acum am învățat prin pătimire că nu este alt împărat afară de Tine. Sufletul nostru însetează de împărăția Ta și de domnia Ta. Rătăcind de colo-colo, oare n-am fost destul de defăimați și de răniți, noi, urmașii vii de pe mormintele micilor împărați și împărații? Noi ne rugăm Ție acum să vii în ajutorul nostru.
Vie împărăția Ta la arătare – Împărăția înțelepciunii, a Părinției și a Puterii Tale! Fie ca acest pământ, care de mii de ani este câmp de luptă, să ajungă casa în care Tu să fii gazdă, iar noi – oaspeții Tăi. Vino, Împărate, tronul gol Te așteaptă! Odată cu Tine va veni armonia, iar odată cu armonia – frumusețea. Ne-am săturat de alte împărății; de aceea Te și așteptăm Acum, Mare Împărate, pe Tine și Împărăția Ta!

Fie voia Ta precum în cer, așa și pre pământ
Cerul și pământul sunt țarinile Tale, Tată. Pe una dintre țarini semeni stele și îngeri, iar pe cealaltă – spini și oameni. Stelele se mișcă potrivit voii Tale. Îngerii cântă la stele, ca la niște harfe, potrivit voii Tale. Dar omul întâlnește alt om și întreabă: Ce este voia lui Dumnezeu?
Până când n-are să știe omul voia Ta? Până când se va înjosi înaintea spinilor de la picioarele sale? Tu l-ai făcut ca să fie deopotrivă cu îngerii și cu stelele, dar, iată, și spinii sunt mai presus de el.
Dar iată că omul, dacă vrea, poate să rostească numele Tău mai bine decât spinii, deopotrivă cu îngerii și cu stelele. Tu, Dătătorule al duhului și Dătătorule al voii, dă-i omului voia Ta.
Voia Ta este înțeleaptă și limpede și sfântă. Această voie mișcă cerurile: de ce n-ar mișca și pământul, care față de cer e ca o picătură într-un ocean?
Voia Ta este înțeleaptă. Ascult povestea neamurilor trecute, privesc spre cer și știu că stelele se mișcă așa cum s-au mișcat mii de ani, întotdeauna după aceeași lege, și că aduc vara și iarna atunci când trebuie.
Cu înțelepciune lucrând, Tu nu ești niciodată ostenit, Tatăl nostru. Niciun lucru nebunesc nu-și află loc vreodată în planul Tău. Tu ești la fel de proaspăt în înțelepciune și bunătate acum ca și în cea dintâi zi a Facerii, iar mâine vei fi la fel ca astăzi.
Voia Ta este sfântă, fiindcă e înțeleaptă și proaspătă. Sfințenia este nedespărțită de Tine cum suntem noi nedespărțiți de aer.
Orice nu este sfânt trebuie să suie la cer treptat, însă nimic nesfânt nu se pogoară vreodată din cer, de la tronul Tău, Tată.
Noi ne rugăm Ție, Sfinte Tată al nostru, să faci să răsară cât mai degrabă ziua când voia tuturor oamenilor va fi înțeleaptă, proaspătă și sfântă ca voia Ta, și când toate făpturile de pe pământ se vor mișca în împreuna-glăsuire cu stelele de pe cer, și când planeta noastră va cânta în cor cu toate minunatele Tale stele:
Doamne, învață-ne!
Dumnezeule, călăuzește-ne!
Tată, mântuiește-ne!
 
Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi
Cine dă trup, acela dă și suflet, și cine dă văzduh, acela dă și pâine. Copiii Tăi, Dăruitorule Milostive, așteaptă de la Tine toate cele de trebuință.
Cine va lumina fețele lor dimineața, dacă nu Tu cu lumina Ta? Cine va priveghea noaptea asupra răsuflării lor când dorm dacă nu Tu, Cel mai neobosit decât toți străjerii?
Unde am putea să semănăm pâinea de zi cu zi dacă nu în țarina Ta? Cu ce am putea să împrospătăm această țarină dacă nu cu roua Ta cea de dimineață? Cum i-am da viață dacă nu cu lumina Ta și cu văzduhul Tău? Cum am putea să mâncăm pâinea, dacă nu cu gura pe care ne-ai făcut-o Tu?
Cum am putea să ne bucurăm și să Îți mulțumim că suntem hrăniți, dacă nu prin duhul pe care l-ai suflat în noroiul lipsit de viață și ai făcut din el minune, Tu, Cel mai minunat Artist?
Nu mă rog Ție pentru pâinea mea, ci pentru pâinea noastră. Ce folos dacă am pâine numai eu, când frații mei flămânzesc împrejurul meu? Ar fi mai bine și mai drept dacă s-ar lua de la mine o asemenea pâine amară a iubirii de sine; mai bine să rabd de foame împreună cu frații mei. Nu poate fi voia Ta să-ți dea mulțumită un singur om în timp ce sute Te blesteamă.
Tatăl nostru, dă-ne nouă pâinea noastră, ca să Te slăvim într-un glas și să ne amintim cu bucurie de Tatăl nostru Cel ceresc. Astăzi ne rugăm pentru ziua de astăzi.
Ziua aceasta este mare: în ea s-au născut nenumărate făpturi noi. Nenumărate făpturi noi, care nu au fost ieri și care mâine nu vor fi, se nasc astăzi sub aceeași lumină a soarelui, împreună cu noi umblă pe una dintre stelele tale și cu noi dimpreună grăiesc Ție: pâinea noastră.
O, Mare Gazdă! Oaspeții Tăi suntem de dimineață până seara, la masa Ta ședem și pâinea Ta așteptăm. Nimeni afară de Tine n-are dreptul să zică: pâinea mea. Pâinea este a Ta.
Nimeni afară de Tine nu are drept asupra zilei de mâine și asupra pâinii de mâine, ci numai Tu și aceia dintre locuitorii pământului pe care îi poftești Tu.
Dacă e după voia Ta ca sfârșitul zilei de astăzi să fie linia despărțitoare dintre viața și moartea mea, mă voi pleca în fața voii Tale sfinte.
Dacă e voia Ta ca mâine să fiu din nou tovarăș de călătorie al marelui soare și oaspete la masa Ta, voi da din nou mulțumită Ție, precum o fac zi de zi.
Și mă voi pleca în fața voii Tale iarăși și iarăși, precum fac îngerii din cer, Dăruitorule al tuturor darurilor trupești și duhovnicești!

Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri
Mai ușor este pentru om să greșească față de legile Tale decât să le înțeleagă, Tată. Dar pentru Tine nu-i ușor să ne ierți greșelile dacă noi nu-i iertăm pe cei care greșesc față de noi. Fiindcă Tu ai întemeiat lumea pe măsură și pe rânduială. Cum ar putea echilibrul acesta să se păstreze în lume dacă ai avea o măsură pentru noi și alta pentru aproapele nostru, sau dacă ne-ai da pâine în timp ce noi dăm aproapelui nostru piatră, sau dacă ne-ai ierta păcatele în timp ce noi ne spânzurăm aproapele pentru greșelile sale? Cum s-ar păstra atunci măsura și rânduiala în lume, Păstrătorule al legii, Tată?
Și, totuși, Tu ne ierți mai mult decât putem noi ierta fraților noștri. Noi spurcăm pământul în fiecare zi și în fiecare noapte prin fărădelegile noastre, în timp ce Tu ne cercetezi în fiecare zi cu ochiul neîntunecat al soarelui Tău și în fiecare noapte trimiți iertarea Ta cea milostivă prin stele, luminoșii străjeri de la porțile curții Tale, Împărătescule Tată al nostru!
Tu ne faci de rușine în fiecare zi, Prea-Milostive: fiindcă atunci când așteptăm pedeapsa, ne trimiți milă; când așteptăm tunetele Tale, ne trimiți seară pașnică, și când așteptăm întuneric, ne trimiți strălucirea soarelui.
Tu ești întotdeauna mai presus de păcatele noastre și întotdeauna ești măreț în răbdarea Ta cea tăcută.
Vai de nebunul care crede că Te tulbură cu vorbe hulitoare! El e ca un copil care aruncă supărat un grăunte de nisip în mare ca să împingă întreaga mare din locul său.
Dar marea doar încrețește pielea sa pe deasupra și prin puterea sa uriașă întărâtă în continuare neputința copilărească și supărată.
Iată, toate păcatele noastre sunt de obște și suntem cu toții răspunzători pentru păcatele tuturor. Drept aceea, nu se află pe pământ oameni cu totul drepți, fiindcă toți drepții au de luat asupra lor unele păcate ale păcătoșilor. Greu e să fii om drept fără de prihană, fiindcă nu se află niciun drept care să nu poarte pe umerii săi măcar un păcătos. Dar fă-mă să înțeleg, Tată, cum se face că cu cât mai multe păcate ale păcătoșilor poartă pe umeri dreptul, cu atât este mai drept?
Tatăl nostru ceresc, Care trimiți pâine de dimineață până seara copiilor Tăi și primești greșelile lor ca plată, ușurează povara drept-slăvitorilor și luminează întunericul păcătoșilor!
Pământul este plin de păcate, dar este plin și de rugăciuni; el este plin de rugăciunile drepților Tăi de deznădejdea păcătoșilor. Oare nu este deznădejdea începutul rugăciunii?
Tu trebuie să fii biruitor în cele din urmă. Împărăția Ta se va întemeia pe rugăciunile drepților. Voia Ta va ajunge lege pentru toți oamenii, precum e deja lege pentru îngeri.
Și atunci, de ce ar întârzia Tatăl nostru să ierte păcatele muritorilor, dând astfel pildă de milostivire și de iertare?

Și nu ne duce pre noi întru ispită
Cât de puțin îi trebuie omului ca să-și întoarcă fața de la Tine spre idoli!
El e împresurat de către ispite ca de un vifor și e neputincios ca spuma unui râu zbuciumat de munte.
Dacă-i bogat, îndată cugetă că este deopotrivă cu Tine, sau Te pune mai prejos de el, sau își împodobește casa cu icoanele Tale ca și cu niște obiecte decorative.
Dacă răul bate la ușa lui, cade în ispita de a se tocmi cu Tine sau de a Te lepăda cu totul.
Dacă îl chemi să se jertfească, se răzvrătește. Dacă-l trimiți la moarte, tremură.
Dacă-l îmbii cu toate desfătările pământului, e în primejdie să-și otrăvească și să-și omoare propriul suflet.
Dacă descoperi ochilor lui legile purtării Tale de grijă, el cârtește: Lumea e minunată și în sine, și fără Făcător.
Ne umple de neliniște lumina Ta, Luminate Tată al nostru, ca pe niște fluturi de noapte. Când ne chemi la lumină, noi dăm fuga la întuneric; când suntem puși în întuneric, căutăm lumina.
Înaintea noastră se află mreaja multor căi, însă ne temem să mergem până la capăt pe vreuna din ele, fiindcă la orice capăt ne așteaptă și ne momesc ispite.
Iar calea ce duce la Tine este tăiată de multe ispite și de multe, multe prăpastii, înainte să vină ispita asupra noastră, pare că ne urmezi ca un nor luminos, dar când ispita vine, dispari. Noi ne agităm tulburați și ne punem întrebarea chinuitoare: când ne-am înșelat, când am crezut că ești de față sau când am crezut că lipsești?
În toate ispitele noastre ne întrebăm: Tu ești Tatăl nostru? Toate ispitele noastre ne aduc în minte aceeași întrebare pe care tot ce este în jurul nostru ne-o aduce în minte în fiecare zi și în fiecare noapte:
Ce gândești despre Domnul?
Unde este El și cine este El?
Ești cu El sau ești fără El?
Dă-mi putere, Tatăl și Făcătorul meu, ca să pot în fiecare clipă a vieții mele, fie ea luminoasă ori întunecată, să răspund, la fiecare ispită cu putință, unul și același lucru: Domnul este Domnul. El e acolo unde sunt eu și acolo unde nu sunt eu.
Eu tind întotdeauna pătimașa mea inimă către Dânsul și mâinile mele către sfintele Lui veșminte ca un copil către Tatăl său Cel iubit.
Cum aș putea trăi fără El? Asta ar însemna că pot să trăiesc în același timp și fără mine însumi. Cum aș putea să fiu împotriva Lui? Asta ar însemna că sunt în același timp și împotriva mea.
Fiul drept urmează tatălui său cu cinstire, pace și bucurie.
Suflă insuflarea Ta în sufletul nostru, Tată, ca să fim fii drepți ai Tăi.

Ci ne izbăvește de cel rău
Cine ne va slobozi de rău, dacă nu Tu, Tatăl nostru?
Cine va întinde mâinile către copiii ce se îneacă, dacă nu tatăl lor?
Pe cine privește mai mult curățenia și frumusețea casei, dacă nu pe stăpânul ei?
Tu ne-ai chemat dintru nimic ca să fim ceva, dar noi legăm prieteșug cu răul și astfel ne întoarcem în nimic.
Înfășurăm în jurul inimii noastre șarpele de care ne temem cel mai mult. Din toată puterea noastră strigăm împotriva întunericului, dar întunericul trăiește în sufletele noastre: microbii întunericului și microbii morții. Ne luptăm într-un glas cu răul, iar răul se strecoară pe tăcute în casa noastră; în timp ce noi strigăm, răul cucerește poziție după poziție și ajunge mai aproape de inima noastră.
Stai, Prea-Înalte Tată, stai între noi și rău, și vom înălța inimile noastre, și răul are să sece cum seacă sub arșița soarelui izvorul de lângă cale. Tu ești cu mult deasupra noastră și nu simți cum crește răul, dar noi ne înăbușim sub el. Iată, răul crește în noi pe zi ce trece, sub ochii noștri, și întinde îmbelșugatele sale roade în toate părțile.
Soarele ne spune Bună dimineața! zilnic și ne pune întrebarea: ce avem să-I arătăm Marelui nostru împărat? Și noi Îi arătăm doar vechile roade stricate ale răului. Dumnezeule, oare nu e țărâna cea nemișcată și fără viață mai curată decât omul care se află în slujba răului?
Iată, ne-am zidit casele și castelele prin văi și gropi ale pământului. Ție nu-Ți va fi greu să poruncești râurilor Tale să înece toate aceste văi și toate aceste gropi, curățind pământul de oameni și de faptele lor cele rele.
Dar Tu ești mai presus de mânia noastră și de sfaturile noastre. Dacă ai asculta sfaturile omenești, ai fi nimicit lumea până la temelii și Te-ai fi îngropat pe Tine Însuți în ruine.
O, Cel mai înțelept dintre toți tații! Tu totdeauna zâmbești în frumusețea și nemurirea Ta cea dumnezeiască și, iată, din zâmbetul Tău cresc stele! Întotdeauna prefaci zâmbind răul nostru în bine și altoiești pomul binelui pe pomul răului, și astfel vindeci cu răbdare Grădina Raiului cea lăsată în părăsire de către noi. Tu cu răbdare vindeci și cu răbdare zidești. Cu răbdare zidești a Ta împărăție a binelui, Împăratul și Tatăl nostru. Ne rugăm Ție: slobozește-ne de rău și umple-ne de bine, Tu, desăvârșita deșertare de rău și umplere de bine.

Că a Ta este Împărăția
Stelele și soarele sunt cetățeni ai împărăției Tale, Tată. Înscrie-ne și pe noi în această oaste strălucitoare.
Planeta noastră este mică și întunecată, dar este lucrul Tău, zidirea Ta și insuflarea Ta. Cum poate să iasă din mâinile Tale ceva care nu e mare? Totuși, prin micimea și întunecarea noastră, noi facem mic și întunecat locul sălășluirii noastre. Da, pământul este mic și întunecat de câte ori îl socotim împărăție a noastră și când ne închipuim ca niște nebuni că suntem împărați ai ei.
Iată, între noi sunt mulți care au fost împărați pe pământ și care acum, stând pe ruinele tronurilor lor, se miră și întreabă: Unde sunt împărățiile noastre? Și multe sunt împărățiile care nu știu ce s-a întâmplat cu împărații lor. Fericit omul care privește prin nori și șoptește graiuri pe care le aud: A Ta este Împărăția!
Ceea ce numim împărăția noastră pământească e plin de viermi și e trecător ca bășicile pe un râu adânc. O grămadă de țărână pe aripile vântului! Numai Tu ai adevărată împărăție și numai Împărăția Ta are Împărat. Ia-ne de pe aripile vântului, Milostive Împărate, mântuiește-ne de pe aripile vântului! Și fă-ne cetățeni ai veșnicei Tale Împărății, aproape de stelele și de sorii Tăi, aproape de îngerii și de arhanghelii Tăi, da, aproape de Tine, Tatăl nostru!

Și puterea
A Ta este puterea, fiindcă a Ta este Împărăția. Așa-numiții împărați sunt neputincioși. Singura lor putere împărătească stă în titlurile lor împărătești, ce sunt de fapt doar titlurile Tale. Ei rătăcesc prin țarină, și țarina merge unde vrea vântul. Suntem pribegi, umbre și țărână mișcătoare. Dar și când rătăcim și ne mișcăm, tot prin puterea Ta o facem. Prin puterea Ta ființăm și prin puterea Ta vom via. Dacă omul face binele, îl face cu puterea Ta, prin Tine; iar dacă face răul, îl face cu puterea Ta, însă prin sine. Tot ce se face, se face cu puterea Ta, folosită bine sau rău, întru înțelegere sau fără de înțelegere. Dacă omul folosește puterea Ta dupa voia Ta, Tată, atunci puterea Ta este a Ta; iar dacă omul folosește puterea Ta dupa voia sa, atunci puterea Ta se cheamă a lui și este rea.
Eu zic, Doamne, că atunci când Tu faci ce vrei cu puterea Ta, ea este bună, însă când cerșetorii, care au împrumutat putere de la Tine, se trufesc făcând ce vor cu puterea Ta ca și cum ar fi a lor, ea este rea. Și astfel, există un singur stăpân, dar sunt și oameni ce întrebuințează în chip samavolnic puterea Ta, da, întrebuințează părticele ale puterii Tale, pe care cu milostivire o dai cu împrumut de la masa Ta cea bogată acestor muritori săraci de pe pământ. Caută spre noi, Puternicule Tată, caută spre noi și nu te grăbi să trimiți puterea Ta țărânii pământești până ce nu va pregăti două odăi ca să Te încapă: bună-voirea și smereniabună-voirea, ca să întrebuințeze spre bine darul împrumutat de la Dumnezeu și smerenia, ca să-și aducă aminte întotdeauna că toată puterea din lume este a Ta, Mare Dătătorule de putere. A Ta este puterea sfântă și înțeleaptă – dar când se află în mâinile noastre, puterea Ta este în primejdie să se spurce și să ajungă ne-sfântă și nebunească.
Tată, Carele ești în ceruri, ajută-ne să cunoaștem și în fiecare zi să facem un singur lucru: să știm că toată puterea este a Ta și să întrebuințăm puterea Ta dupa voia Ta. Iată, suntem nefericiți, fiindcă am despărțit ceea ce-i de nedespărțit la Tine: am despărțit puterea de lumină, și am despărțit puterea de dragoste, și am despărțit puterea de credință, și în cele din urmă – iar asta este pricina cea dintâi a căderii noastre – am despărțit puterea de smerenie. Tată, unește, rugămu-Te, ceea ce fiii Tăi nebunește au despărțit. Ne rugăm Ție: ridică la cinstea cea dintâi puterea Ta, care a fost lăsată în părăsire și necinstită: fiindcă, iată, oricum am fi, suntem copiii Tai.

Și slavă, în vecii vecilor
A Ta e slava cea împreună-veșnică cu Tine, Tatăl nostru Împărătesc. Ea ține de ființa Ta și nu atârnă de noi. Nu este slavă din vorbe ca slavă a muritorilor, ci este din aceeași esență netrecătoare ca și Tine. Da, ea este nedespărțită de Tine cum e lumina nedespărțită de soarele fierbinte. Cine a văzut mijlocul și marginea slavei Tale? Cine a ajuns slăvit fără să atingă Slava Ta?
Slava Ta cea strălucitoare ne înconjoară din toate părțile și ne privește în tăcere, parte zâmbind, parte mirându-se de frământările și de cârtirea noastră omenească. Iar când tăcem, cineva ne șoptește în taină: Sunteți copii ai Tatălui slăvit.
O, cât este de dulce această slăvită șoaptă!
Ce am putea dori mai mult decât să fim copiii slavei Tale? Nu e aceasta îndeajuns? Fără îndoială, este îndeajuns pentru o viață adevărată. Dar, iată, oamenii vor să fie tați ai slavei. Iar acesta e începutul și culmea nenorocirii lor. Ei nu se mulțumesc să fie copii și părtași ai slavei Tale, ei vor să fie tați și purtători ai slavei Tale. Și totuși, Tu ești singurul Tată și singurul purtător a toată slava. Mulți sunt cei ce folosesc în chip rău slava Ta și mulți sunt cei ce se amăgesc pe sine. Nimic nu e atât de primejdios ca slava în mâinile muritorilor.
Tu arăți slava Ta, iar oamenii se ceartă în jurul ei. Slava Ta este fapt, iar slava omenească este cuvânt. Slava Ta zâmbește și mângâie totdeauna, slava omenească despărțită de Tine înfricoșează și ucide. Slava Ta hrănește pe cei săraci și îndrumă pe cei blânzi, slava omenească desparte de Tine. Ea este cea mai bună unealtă a satanei.
Ce caraghioși sunt oamenii când încearcă să-și facă slavă afară de Tine și despărțiți de Tine!
Fost-a un nebun care ura soarele și încerca să afle un loc ferit de lumina soarelui, care să fie al lui. El a clădit o colibă întunecoasă și n-a făcut ferestre, și a intrat în ea, și stătea în beznă, și se bucura că s-a izbăvit de marele izvor al luminii. Astfel de nebun și astfel de cetățean al întunericului este cel care se străduiește să-și facă slavă afară de Tine și despărțit de Tine, Nemuritorule Izvor al Slavei!
Nu există slavă omenească, la fel cum nu există putere omenească. A Ta este puterea și a Ta este slava, Tatăl nostru. Dacă nu le împrumutăm de la Tine, nu le avem, și ne ofilim ca frunzișul uscat despărțit de pom și împrăștiat după bunul plac al vântului.
Să fim mulțumiți, ca să ne numim copii ai Tăi. Nu este cinste mai mare în cer sau pe pământ decât aceasta.
Ia de la noi împărățiile noastre, puterea noastră și slava noastră. Tot ce am numit vreodată al nostru zace în ruine. Ia de la noi ce era al Tău dintru început.
Întreaga noastră istorie a fost o străduință nebunească de a făuri împărăția noastră, puterea noastră și slava noastră, încheie grabnic vechea noastră istorie, unde ne-am luptat să ajungem stăpâni în casa Ta, și deschide o istorie nouă, unde ne vom trudi ca să ajungem slugi în casa care este a Ta. Iată, mai bun și mai slăvit lucru este a fi slugă în împărăția Ta, decât a fi cel mai mare dintre împărați în împărăția noastră.
Drept aceea, fă-ne, Tată, slugi ale împărăției Tale, puterii Tale și slavei Tale, în neam și în neam și în toți vecii. Amin!


Sursa: „Tâlcuire la Tatăl nostru”, Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei, Editura Predania, 2005, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas
Publicat de Laurențiu Dumitru

luni, 3 martie 2014

Sunt ACUM... Sunt AICI...

Suntem AICI
A mai trecut o săptămână cu un amestec ciudat de forță și de eliberare.
Unora le-au revenit vechi dureri, doar amintiri, doar stări, sâcâitoare, triste și, pentru că au apărut brusc, au generat confuzie și neputința de a înțelege.
Programele mentale se desfac greu, cât timp mai credem în realitatea lor și scutură la propriu corpul fizic. Cu zgomot.

Pentru mine, corpul fizic a fost uneori ceva greoi, care dorește să se miște incredibil de încet, să fie protejat și cruțat de eforturi mentale, emoționale, alimentare.
Alteori, o vitalitate și o energie extraordinare, într-o stare de claritate mentală, au adus o bucurie blândă, împăcată.
Ceva acolo striga dupa Tăcere... Să cad în tăcere devine un dor.
Cuvintele par lipsite de înțeles și totuși se vorbește încă atât de mult!
Și se trăiește prea puțin.
Poate că zgomotele naturii dezlănțuite sunt  proiecții ale gândurilor neordonate,
nedisciplinate, haotice, când în trecut, când în viitor. O fugă între frici și îngrijorări. False, toate.
Pentru că nu mai ești în trecut, după cum nici în viitor nu ești.
Ești Acum, Ești Aici.

Dacă ești atent, poți simți Pacea și Liniștea interioară la nivelul fiecărei celule.
Chiar e nevoie de Liniște.
Chiar e nevoie de Pace. Fiecare cu el și cu toată lumea.
E prea mult zgomot. Mental. Emoțional. Prea multă foială exterioară când totul este cu adevărat în interior. În perfecțiune. Simplu. Foarte simplu.
Pentru unii, care au fost calmi și atenți, și în stare de conștiență, zilele acestei săptămâni au fost pline de bucurie și esență.
Puțin după echinocțiul din martie, totul se va liniști și tăcerea din noi va deveni mai puternică.
Mai vindecătoare.
Suntem Aici și nu e nimic de făcut decât asta.
Putem schimba totul și chiar o facem.
Așa că nu cred că poate cineva să vadă vreo variantă de viitor, ci doar potențiale.
Conștiinta omenirii se mișcă cu mare viteză către Lumină, așa că putem avea surprize deosebit de plăcute.
Cu cât conștientizăm mai clar, că în fiecare ființă  pe care o întâlnim există potențialul de Vindecător, și o privim cu atenție, respect și recunoștință, cu atât ne vedem pe noi înșine, mai repede, ființe valoroase și perfecte.

Trăim timpuri remarcabile de o forță incredibilă.
Doar că învățăm încet că puterea e în interiorul nostru, și cum să o folosim pentru creștere armonioasă și pentru vindecare.
Timpul Maeștrilor e Acum.
Maeștrii Vindecători sunt printre noi.
Suntem Noi.
Unii deja și-au amintit. Alții îi urmează.
Și e perfect chiar dacă totul se mișcă atât de repede!
SUNTEM AICI.
Împreună. Și este Timpul pentru care ne-am născut încă o dată în acest vis și pentru care am învățat.
Cum să ne reamintim cine suntem.
Pentru a VINDECA, vindecându-ne.
Pentru a RESPECTA, respectându-ne.
Pentru a TREZI, trezindu-ne.
Pentru a IUBI, iubindu-ne.
Pentru că noi suntem Lumina Lumii cu adevărat!