Pace şi Lumină, Iertare şi Iubire!

„Iisus doreşte de la toţi credincioşii lumii o linişte de adâncime: liniştea credinţei în Dumnezeu. Aceasta ar da de înţeles că în jurul unui om liniştit (din cauza rădăcinilor lui în cer) se face linişte pe pământ.”„Convertirea talentelor este un mare talent. Înzestrările lui Dumnezeu nu sunt date ca simple ornamente de care să ne bucurăm numai noi.” „Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.” Părintele Arsenie Boca


marți, 27 decembrie 2011

Mesaj de la Hilarion

Mulțumesc din inimă
Ființelor de Lumină care ne amintesc Cine Suntem

Hilarion
Mesajul săptămânii 25-31 decembrie 2011




Iubiților,
       Voi cei care ați mers pe calea singuratică a Luminii în curând vi se vor alătura mulți, mulți alții care vor începe să meargă pe calea lor cu voi. Deoarece pentru fiecare sacrificiu pe care l-aţi făcut pentru binele suprem al tuturor, Universul vă aduce mai multe sincronicităţi minunate, miracole și cadouri. Tot ce trebuie să faceţi este să vă deschideţi inimile voastre pentru a primi şi a fi în încredere şi bucurie. Urmăriți-le în viaţa de zi cu zi, recunoașteți-le, primiți-le, bucuraţi-vă de ele şi numărați-le. În curând veţi începe să ştiţi, fără o umbră de îndoială că aţi fost întotdeauna iubiți şi îngrijiți pentru că niciodată nu mergeți singuri.


       De-a lungul cărării voastre aprinse, aţi întâlnit mult din ce nu a fost iubire şi, fiind empatici, ați acceptat aceste energii crezând ca erau ale voastre. A venit timpul când puterea voastră de discernământ şi intuiţie va creşte în salturi şi veţi găsi posibilitatea de a vă detaşa de energiile şi provocările altora în timp ce încă oferiți iubirea si compasiunea. Fiecare dintre voi ați avut teste şi încercări, care v-au făcut să vă întoarceți pe dos în căutarea voastră pentru transparenţă şi puritate. Chiar şi dacă aceste energii vechi sunt încă aduse din adâncurile ființei voastre, să ştiţi că este doar o chestiune de timp înainte ca acestea să dispară din voi pentru totdeauna, lăsând în locul lor numai mirare şi veneraţie.


       Simţurile voastre mai înalte vin acum în prim-plan şi vă rugăm să fiți pregătiți şi conştienţi de faptul că acestea vor deschide abilitatea de a percepe gândurile altora şi motivaţiile interioare chiar înainte ca ei să fie conştienţi de ele. Este important să vă folosiți detaşamentul iubitor atunci când aceste evenimente au loc şi să nu luați ceea ce accesați într-un mod personal. Deveniţi observator şi om de ştiinţă şi în loc să vă gândiți la revelaţiile interioare ale altora, gândiți-vă şi înregistrați sincronicităţile, revelaţiile, frecvenţa, sincronizarea, îndemnurile intuitive care au loc, astfel încât să puteţi începe să percepeți noul pe care începeți să-l manifestați într-un mod cu totul nou.


       Adevăratul test al abilitătilor mai înalte este de a rămâne în energia Iubirii în toate formele, chiar şi atunci când percepţiile voastre arată că motivaţiile de bază ale altora, care sunt foarte clare pentru voi, se presupun a fi ascunse de voi. Doar observați și nu judecați sau reacţionați. Practicați bunătatea iubitoare şi compasiunea. Aceasta este o etapă temporară, care ar putea aduce disconfort pentru voi, dar este următorul pas în călătoria voastră spre conștiința şi percepţia mai înaltă şi în continua Măiestrie de sine. Ca un tăietor de diamant, ați curăţat şi lustruit sinele vostru exterior pentru a reflecta mai bine strălucirea și puritatea care se află înăuntru chiar sub suprafaţa care aşteaptă să apară pentru a străluci.




       Lumina voastră ajunge acum la o distanţă mult mai mare în jurul corpului vostru fizic și poate avea un efect asupra câmpurilor energetice ale celor cu care veniţi în contact. Acest lucru va creşte în putere, astfel că cel mai important este să practicați disciplina interioară şi exterioară şi de a merge pe calea păcii şi armoniei, astfel încât tot ce atingeți să fie împuternicit şi binecuvântat. A rămâne echilibrat în viaţa voastră de zi cu zi este cheia, iar atunci când vă simţiţi în afara alinierii în vreun fel, aduceți-vă înapoi în echilibru cât de repede puteţi. Aveți la dispoziție multe instrumente care v-au fost prezentate şi acum este timpul pentru ca voi să le folosiți. Disciplina de sine este o altă cerință pentru Măiestria de sine împreună cu discernământul și poate fi administrat numai de către intenția voastră.


       Încercaţi să filtrați tot ce se întâmplă prin chakra inimii voastre, astfel încât să vă antrenați să fiți o persoană centrată pe inimă, mai degrabă decât una care procesează prin minte. De multe ori, inima vă va duce direct la miezul problemei, cu o francheţe şi claritate, care vă vor aduce libertate de toată confuzia sau îndoiala. Cunoașteți că sunteţi fiecare iubiți peste măsură și învăluiți întotdeauna în energia îngerilor în timp ce pășiți în această lume, în serviciul Planului Divin pentru binele suprem al tuturor.
Până săptamana viitoare...

Eu Sunt Hilarion 

http://www.therainbowscribe.com/hilarion2011.htm
http://lumina-lumii.blogspot.com/
Traducere: Eliza

 © 2011 Marlene Swetlishoff / Tsu-Tana, (Soo-tam-ah) Păstrător al simfoniilor Grației.

joi, 22 decembrie 2011

Vie şi profundă recunoştinţă! Citiţi şi simţiţi...

Părinţi români
care au pătimit în închisori

Părintele Arsenie Papacioc
(15 august 1914 – 19 iulie 2011)


„Lăuda-Te-voi, Doamne, în adunare mare,
întru popor numeros Te voi lăuda.”
(Ps. 34, 17)

"Drepţii în veac vor fi vii", spune Scriptura, iar fericita adormire a Părintelui Arsenie Papacioc a adeverit pe deplin cuvântul, căci duhul său plin de putere şi har se simte şi astăzi, viu şi lucrător, printre noi.
Întreaga viaţă a Părintelui a fost o luptă neîncetată: cu răul din sine, din oameni şi din lume. Macedonean de origine, dârz şi credincios ca toţi strămoşii săi, Anghel (numele de botez) a iubit din tinereţe dreptatea, intrând – alături de mii de tineri ai generaţiei sale – în Mişcarea Legionară, spre a se jertfi pentru binele şi învierea neamului său.
Arestat prima dată în 1938, sub Carol al II-lea, este închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de elita intelectualităţii româneşti. Eliberat doi ani mai târziu, lucrează o vreme la un birou de avocatură din Zărneşti, fiind ales primar al acestei comune. În 1941 este arestat din nou, de această dată de regimul Antonescu şi condamnat la 6 ani de detenţie în închisoarea din Aiud. Aici, în frig, foame, lipsuri de tot felul şi umilinţă, Anghel află "împărăţia lui Dumnezeu cea dinlăuntrul omului", depinzând, alături de "grupul misticilor" din Aiud (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marin Naidim etc.) lucrarea filocalică a trezviei şi rugăciunii neîncetate. Eliberat în 1946, intră ca frate în Mănăstirea Cozia, de unde este trimis mai întâi la Mănăstirea Turnu ca profesor, apoi la metocul Comanca, să supravegheze moşia mănăstirii. Chemat de stareţul Gherasim Iscu la Tismana, primeşte ascultare la stupina de la schitul Cioclovina, în munţi, unde lupii şi urşii îl scapă pentru o vreme de "vizitatorii" Securităţii.
În 1949 ajunge la Mănăstirea Sihăstria, unde leagă o frumoasă prietenie duhovnicească cu Părintele Cleopa. Curând însă este chemat la Bucureşti, la Institutul Biblic, pentru a desena şi sculpta în miniatură, artă pe care o stăpânea cu măiestrie. Aici, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, este tuns în monahism de către Arhimandritul Benedict Ghiuş, avându-l naş de călugărie pe Părintele Petroniu Tănase, stareţul de mai târziu al schitului românesc din Athos. La Antim, Părintele Arsenie ia parte la întâlnirile "Rugului Aprins", fapt care-l aduce iarăşi în atenţia Securităţii.
Reîntors la Sihăstria, este hirotonit preot, iar în 1950, împreună cu părintele Cleopa şi o parte din fraţi merge să întemeieze o obşte monahală la Mănăstirea Slatina, al cărei egumen este numit. La Slatina se înfiripează o adevărată "academie duhovnicească", cu Părinţi cărturari şi rugători, un model de unitate şi dragoste frăţească. De aici, Părintele Arsenie şi Părintele Cleopa se retrag o vreme la pustie, în Munţii Stânişoarei de lângă Slatina.
Arestat a treia oară, de această dată pentru participare la "mişcarea contrarevoluţionară" de la "Rugul Aprins", Părintele Arsenie este condamnat la 40 de ani de muncă silnică şi întemniţat la Aiud.  Izolat la Zarcă, alături de cei mai dârji opozanţi ai "reeducării", n-a încetat să împlinească şi acolo lucrarea încredinţată de Hristos, spovedind deţinuţii prin morse, cu sfoară în jurul gâtului în loc de epitrafil şi slujind Sfânta Liturghie cu apă şi cu raţia sa zilnică de 300 de grame de pâine.
Eliberat prin decretul de graţiere din 1964, este supravegheat permanent de Securitate şi mutat dintr-o mănăstire în alta: de la Cheia la Căldăruşani, la Mănăstirea Dintr-un Lemn şi Cernica. În 1976 este numit preot duhovnic la schitul de maici "Sfânta Maria" din Techirghiol.
Aici, vreme de 35 de ani, Părintele Arsenie a povăţuit cu dragoste şi înţelepciune mii de oameni de toate vârstele şi stările, ajutându-i cu sfatul, cu rugăciunea, dar mai ales cu puterea harului dumnezeieştii Liturghii, pe care a slujit-o cu evlavie până la sfârşitul vieţii.
"Un neam – spunea Părintele – trăieşte prin cei care luptă, care stau pe cruce fără să cedeze". După dreptate putem spune atunci că neamul românesc trăieşte şi prin Părintele Arsenie, "omul lui Dumnezeu" de la malul mării...




Părintele Marcu Dumitrescu
(12 septembrie 1910 – 28 februarie 1999)


„Că eu spre bătăi gata sunt
şi durerea mea înaintea mea este pururea.”
(Ps. 37, 17)

Închis mai bine de 20 de ani în temniţele a trei regimuri politice (carlist, antonescian şi comunist), călugărit la Sihăstria şi retras până la sfârşitul vieţii la stupina mănăstirii, loc de rugăciune şi tainică nevoinţă, Părintele Marcu a îngemănat în mult-încercata sa viaţă asceza cu pătimirea, luminându-se cu aureolă de cuvios şi mucenic.
Arestat prima oară în 1939, a fost chinuit fără cruţare în beciurile Siguranţei: bătut cu răngi de fier la tălpi, ţinut zile în şir cu lanţuri la mâini şi la picioare, împuns cu cuţitul pe tot trupul, Constantin (numele de botez al Părintelui) a îndurat totul fără să scoată un geamăt şi fără să denunţe pe nimeni, fapt pentru care a şi fost numit, de către torţionarii uluiţi, "fachirul". Peste ani, Părintele Marcu avea să dezvăluie o taină a acelor zile de chinuri:
"Acolo (în beciurile Siguranţei din Ploieşti) am avut o vedenie. Mă găseam cu mâinile într-un gard de sârmă ghimpată aşa de deasă şi de ascuţită încât nu mă mai puteam ţine de ea. Era momentul când eram gata să cad dincolo, în întunericul pipăibil. Şi m-a apucat o groază aşa de mare, că nu mai ştiam ce să fac. Atunci m-a prins Cineva de mână şi m-a scos afară, către miazăzi. Avea o mână acoperită de o haină neagră, ca de călugăr. Iar mai departe am văzut că era mâna unui călugăr adevărat, iar Acel Călugăr era Însuşi Iisus Hristos".
Condamnat, la fel ca mii de tineri ai generaţiei sale, pentru "vina" de a-şi fi iubit credinţa şi neamul, Constantin a fost întemniţat la Aiud, unde s-a apropiat de grupul celor numiţi "mistici" – Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Anghel Papacioc, Preotul Vasile Serghie ş,a, – dăruindu-se rugăciunii isihaste, citirii Scripturilor şi lucrării virtuţilor evanghelice.
În 1951 Securitatea i-a fixat domiciliu obligatoriu pe şantierul de muncă de la Bicaz. Aici şi-a câştigat renumele de "Costică, omul lui Dumnezeu", pentru că deşi era trimis special să încarce vagoneţi chiar în locul unde se produceau exploziile, totuşi niciodată n-a fost atins, nici măcar în treacăt, de vreo piatră.
Eliberat în 1956, a hotărât să intre în viaţa monahală. Timp de un an de zile a stat la Mănăstirea Cernica, făcând ascultare cu smerenie la grajduri, apoi a plecat la Mănăstirea Slatina – o adevărată "academie duhovnicească" a vremii, ocârmuită de Părinţii Cleopa şi Arsenie Papacioc – de unde a şi fost arestat, pentru a doua oară, în 1958 şi închis din nou la Aiud, până la graţierea generală din 1964.
După eliberare a intrat în obştea Mănăstirii Sihăstria, fiind tuns în monahism în 1972 cu numele de Marcu. Deşi puţine, mărturiile rămase despre aceşti ultimi ani ai vieţii sale sunt îndestulătoare ca să ne încredinţeze că Părintele ajunsese la măsura duhovnicească a nevoitorilor din vechime. O adevereşte şi cuvântul Părintelui Cleopa, care vorbind cuiva despre Părintele Marcu, i-a zis: "Acolo unde vei întâlni lucrări minunate, gândeşte-te că pot fi făcute şi prin el...!".
Cu toate acestea, atunci când, spre sfârşitul vieţii, ucenicii îl "ispiteau" cu măriri omeneşti, Părintele răspundea smerit: "Au zis unii că eu aş fi mai tare în ispite; dar vă zic că nici eu nu puteam să rezist în toate încercările prin care am trecut douăzeci şi ceva de ani de zile dacă nu mă ajuta Darul lui Dumnezeu. Numai mila Domnului m-a ţinut şi nu ştiu eu dacă voi fi la fel de  tare. Nu mi-e frică de ei, mi-e frică de mine. Că acolo ne-a ţinut numai puterea harului şi credinţa din noi. Dar nimeni nu poate să fie sigur nici pe una, nici pe cealaltă"...




Părintele Daniil Tudor
(24 decembrie 1896 – 16 noiembrie 1962)


„Cercetează-mă, Doamne, şi mă cearcă;
aprinde rărunchii şi inima mea.”
(Ps. 25, 2)

Lumină din lumina "Rugului Aprins" de la Mănăstirea Antim, Părintele Daniil Tudor a rămas legat cu deosebire în conştiinţa românească de numele acestei mişcări spirituale unice în felul ei, al cărei iniţiator a fost.
Drumul de la întuneric la lumină n-a fost deloc neted pentru Alexandru Teodorescu (numele civil al Părintelui), om cu o personalitate puternică, o fire năvalnică şi o inteligenţă zdrobitoare. Ofiţer de marină, combatant pe frontul de Est, profesor de liceu şi poet, a devenit, în anii '30, fondatorul a două reviste "Floarea de foc" şi "Credinţa", în care a polemizat necruţător cu extremismele politice ale epocii, fapt ce a constituit mai târziu una din "dovezile" principale ale "uneltirii" sale împotriva regimului comunist.
Două experienţe-limită l-au convertit definitiv la Ortodoxie: o călătorie la Sfântul Munte Athos (unde plecase ca turist neîncrezător şi s-a întors pelerin smerit, iniţiat în tainele Rugăciunii inimii) şi minunea supravieţuirii sale în urma prăbuşirii cu avionul personal de la o înălţime de 1000 de metri.
Convertirea i-a fost, ca şi firea, năvalnică şi extremă: în 1946 a intrat în obştea Mănăstirii Antim, unde s-a călugărit cu numele de Agaton. Au urmat anii cei mai rodnici ai lucrării sale duhovniceşti, în care a împletit practica rugăciunii isihaste cu învăţătura patristică despre lucrarea ei, expusă la întâlnirile săptămânale ale "Rugului Aprins" din biblioteca Mănăstirii Antim.
Intrat deja în atenţia Securităţii, se mută în 1949 la Mănăstirea Crasna din Gorj. Un an mai târziu este arestat sub pretextul unor ilegalităţi comise pe front şi trimis la Jilava. Eliberat după doi ani, intră în Mănăstirea Neamţ, unde primeşte schima mare cu numele de Daniil, apoi se retrage la schitul Rarău, unde iniţiază, neoficial, o "şcoală" de formare duhovnicească a câtorva tineri meniţi să devină elita de rezistenţă spirituală din ţară.
Arestat din nou în 1958 cu întregul lot de la "Rugul Aprins", este condamnat la 25 de ani de temniţă grea pentru "uneltire contra ordinii sociale" şi 15 ani de temniţă grea pentru "activitate intensă contra clasei muncitoare". Încarcerat la Aiud, refuză să facă şi cel mai mic compromis cu ideologia comunistă. "Încăpăţânarea" i-a fost pedepsită cu izolarea într-o celulă separată. Aici, după mărturia unui fost deţinut politic, i s-a dat hârtie şi cerneală să-şi scrie "autodemascarea". În loc de aceasta, părintele Daniil a făcut un rechizitoriu detaliat la adresa concepţiei şi guvernării comuniste. O lună de zile a scris fără oprire şi aştepta să fie chemat la anchetă. Într-o dimineaţă s-a zvonit însă în tot Aiudul că a fost găsit mort în celulă. Cauza înscrisă oficial în certificatul de deces: hemoragie cerebrală. Trupul său a fost aruncat în Râpa Robilor, groapa comună a noilor martiri români.
Cu trupul adormit ca un muritor, Părintele Daniil vieţuieşte cu sufletul în ceruri, iar limpezimile duhului său adânc străvăzător dăinuiesc pe pământ în Imnele-Acatist de o frumuseţe nepământească, pe care le-a urzit din rugăciune şi har.




Părintele Ilarion Felea
(21 martie 1903 – 18 septembrie 1961)


„Că am iubit legea Ta, Doamne,
ea toată ziua cugetarea mea este.”
(Ps. 118, 97)

Fiu de preot din Hunedoara, teolog profund şi lucrător al rugăciunii neîncetate, Părintele Ilarion Felea a urcat, într-o viaţă plină de prigoniri şi strâmtorări, calea spre Tabor, unde a aflat, strălucitoare şi necreată, lumina lui Hristos.
Absolvent al Facultăţii de Teologie din Sibiu, licenţiat în Litere şi Filozofie la Cluj şi doctor în Teologie la Bucureşti, Părintele Ilarion şi-a lucrat cu osârdie talanţii, atât ca profesor de Dogmatică şi Apologetică şi rector al Academiei Teologice din Arad, cât şi ca preot duhovnic la catedrala din oraş, pe care a transformat-o într-un adevărat focar de traire şi cultură religioasă.
Activitatea sa cărturărească a fost impresionantă: sute de articole, studii teologice, pagini omiletice şi aghiografice şi mai cu seamă ciclul de volume "Spre Tabor", adevărate "Filocalii după Filocalii".
Dragostea de oameni a Părintelui, pilda sa vie de credinţă şi jertfă, precum şi darul cuvântului, cu care a fost înzestrat din belşug, au atras în jurul său mulţime de credincioşi şi mai ales tineri însetaţi de adevărurile Ortodoxiei, fapt care a alertat în scurtă vreme Securitatea. Arestat prima dată în 1949, a fost închis timp de un an la Aiud. Revenit în mijlocul credincioşilor, şi-a continuat cu aceeaşi osârdie lucrarea misionară, mărturisind adevărurile de credinţă în predici şi articole.
În septembrie 1958 a fost arestat din nou şi supus unei anchete violente. Condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru "activitate contra clasei muncitoare", a fost închis la Gherla şi apoi la Aiud. Aici, alături de Părintele Dumitru Stăniloae a ţinut aprinsă flacăra rugăciunii, slujind tainic în celulă, ori de câte ori era cu putinţă, Sfânta Liturghie pentru deţinuţi. Rugăciunea a fost, de altfel, reazemul său în toate strâmtorările vieţii, singura cale spre apropierea de Hristos. "Păcatul – scria Părintele – ne desparte de Dumnezeu şi ne întinează; rugăciunea ne spală, ne sfinţeşte, ne deschide din nou calea spre lumina şi iubirea lui Dumnezeu. Cine înaintează în rugăciune, se apropie de Dumnezeu. Omul care stă mult timp în mijlocul florilor se parfumează de mirosul lor. Aşa şi omul care petrece mult timp în rugăciune, îşi parfumează sufletul cu însuşirile vieţii divine".
Ca toţi cei ce au mers pe urma lui Hristos, Părintele Ilarion Felea nu s-a temut de cei ce ucid trupul, ci s-a îngrijit ca mâna necredincioşilor să nu se atingă de sufletul său curat. Refuzând orice compromis cu regimul ateu, şi-a purtat crucea cu demnitate, făcând apostolat până la capăt între zidurile temniţei.
Frigul, foamea şi chinurile îndurate i-au adus grabnicul sfârşit, aureolat de nimbul martiriului. Trupul său a fost aruncat, fără cruce şi nume, în Râpa Robilor de la Aiud, mormântul elitei spirituale a României interbelice.




Părintele Arsenie Boca
(29 septembrie 1910 – 28 noiembrie 1989)


„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor,
aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.
Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu.”
(Ps. 41, 2-1)

La Vaţa de Sus, în Hunedoara, într-o familie de oameni modeşti, s-a născut – în ziua prăznuirii marelui ascet din vechime, Sfântul Chiriac Sihastrul – Zian Boca, cel ce avea să devină Cuviosul Părinte Arsenie de la Sâmbăta de Sus, marele duhovnic şi asprul nevoitor al vremurilor noastre.
Dăruit din fragedă vârstă de Dumnezeu cu o sensibilitate aparte, cu inteligenţă şi dor după însingurare, preocupat de descoperirea şi cultivarea puterilor lăuntrice din om, Zian a ales să studieze Teologia, urmând cursurile Academiei Andreiene din Sibiu. Iscusit în meşteşugul picturii, după absolvire s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, frecventând în paralel şi cursuri de Medicină.
Plecând în 1938, pentru câteva luni, în Sfântul Munte, se împărtăşeşte acolo de viaţa de rugăciune şi nevoinţă a părinţilor aghioriţi. Gustând dulceaţa şi bucuriile lucrării lăuntrice a rugăciunii isihaste, aduce în ţară, la întoarcere manuscrisele greceşti ale Filocaliei, pe care le încredinţează spre traducere profesorului său de la Sibiu, Părintele Dumitru Stăniloae, alături de care devine, astfel, ctitor al Filocaliei româneşti.
În 1939, Zian Boca a hotărât să intre în viaţa monahală, socotind, cum spunea mai târziu, că "cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu este să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă". Închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi hirotonit preot, a primit ascultarea de a reface această veche ctitorie brâncovenească. Prin darul lui Dumnezeu cel sălăşluit în Părintele Arsenie, Mănăstirea Sâmbăta a devenit în scurtă vreme inima duhovnicească a Ardealului şi chiar a întregii ţări. Mii de oameni de toate vârstele şi stările veneau aici să se adape la izvoarele Ortodoxiei şi să primească dezlegare, tămăduire şi cuvânt mântuitor. Iar dragostea Părintelui cuprindea durerile şi frământările tuturor, uşurându-le prin împreună-pătimire, fiindcă, spunea ea, "toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţă şi numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor pe care vrem să-i mângâiem".
Marea lucrare duhovnicească a Părintelui Arsenie şi influenţa sa uriaşă în popor au alarmat fără întârziere autorităţile comuniste, care l-au anchetat în mai multe rânduri la Securitate.
În 1948, pentru a stăvili "mişcarea" de la Sâmbăta, Părintele a fost mutat la Mănăsirea Prislop, de unde a fost arestat în 1951 şi trimis un an la Canal. În 1959, după decretul de alungare a călugărilor din mănăstiri, a fost silit să dezbrace haina monahală şi să lucreze ca angajat laic la Atelierul de pictură al Patriarhiei. Între 1968-1983 a pictat Biserica de la Drăgănescu (Ilfov) unde, deşi supravegheat permanent de Securitate, a continuat să ajute pe oameni cu sfatul şi rugăciunea. Nimeni şi nimic nu l-a putut despărţi pe Părintele de dragostea lui Hristos. "În încercări – spunea el – trebuie să ai o casă a ta, care să fie întărită pe o temelie puternică, să ai ceva trainic, un foc, un cărbune aprins în sufletul tău, care să-ţi ajute ca în încercări să n-o iei către tine, ci către Hristos. Nu-i altă soluţie decât să te îndrăgosteşti de Iisus, Care a trăit cândva în chip nevăzut. El continuă să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor. Şi dacă am fi curaţi cu inima, L-am vedea şi acum".
În ultimii ani ai vieţii, Părintele Arsenie s-a retras la Sinaia, alături de maicile izgonite de la Prislop. Slăbit, suferind de o paralizie parţială, s-a mutat la Domnul în noiembrie 1989, fiind înmormântat la Mănăstirea Prislop, unde locul lui de veşnică odihnă este pururea acoperit de o mare de flori, gingaşe şi nemuritoare ca sufletul său sfinţit.



Părintele Benedict Ghiuş
(21 octombrie 1904 – 12 iunie 1990)


„Sărac sunt eu şi în osteneli din tinereţile mele;
înălţat am fost, dar m-am smerit şi m-am mâhnit.”
(Ps. 87, 16)

Născut în Vrancea, într-o familie de oameni evlavioşi şi dorind de tânăr să slujească "în curţile Domnului", Vasile Ghiuş a urmat în chip strălucitor cursurile Facultăţii de Teologie de la Chişinău şi Bucureşti, iar mai apoi de la Strasbourg, obţinând titlul de doctor în teologie.
În 1934 a intrat în viaţa monahală, primind tunderea la Mănăstirea Neamţ, cu numele de Benedict.
Au urmat pentru Părintele ani de osteneli cărturăreşti şi duhovniceşti: asistent universitar, profesor la Seminarul din Bălţi, episcop vicar patriarhal (pentru puţină vreme), iar din 1955, slujitor la catedrala patriarhală şi unul dintre cei mai iubiţi duhovnici din Bucureşti.
Ca toată elita spirituală de atunci a capitalei, Părintele Benedict Ghiuş a luat parte la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, unde se încerca reînvierea  tradiţiei isihaste a rugăciunii minţii, ca formă de rezistenţă împotriva ateismului oficial al statului.
Acuzat de "uneltire împotriva ordinii sociale", a fost arestat, împreună cu tot lotul de la "Rugul Aprins", în 1958 şi condamnat la 18 ani de muncă silnică. Închis la Jilava, Aiud şi în colonia de muncă de la Ostrov, va fi eliberat prin decretul de graţiere generală din 1964.
Neclintit în credinţă şi nedispus la compromisuri, după eliberare se retrage în linişte la Mănăstirea Cernica. Aici, într-o căsuţă vecină cu cea a Sfântului Calinic de demult, Părintele Benedict şi-a trăit ultimii şi cei mai rodnici duhovniceşte ani ai vieţii. Călugărul erudit, teologul strălucit şi marele duhovnic "înălţat" de odinioară "s-a smerit" în taina chiliei sale de pe malul lacului de la Cernica, răspândind – la propriu – lumina lui Hristos din trupul său firav, din ochii blânzi şi din sufletul tău cuvios, sălăşluit acum cu drepţii.
Despre măsura sfinţeniei Părintelui Ghiuş grăieşte îndeajuns o întâmplare minunată istorisită, cu evlavie şi emoţie, de Părintele Gheorghe Calciu:
"Într-o duminică slujeam Sfânta Liturghie la Cernica, împreună cu câţiva călugări. Părintele Ghiuş, foarte înaintat în vârstă, ne însoţea şi era aşezat pe un scaun în colţul altarului. Soarele nu pătrundea în biserică, aşa că era destul de întuneric. La un moment dat, o lumină dulce a început să se răspândească din colţul în care era aşezat Părintele Ghiuş. Fără a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzător şi transfigurat al Părintelui. Această lumină a durat pe tot parcursul Liturghiei, iar în momentul în care Părintele a luat Sfânta Împărtăşanie, mâinile i-au devenit luminoase. Cu toate acestea, el nu realiza ce se întâmpla. Atunci fiecare s-a închinat înaintea sa,  dar Părintele s-a întristat,  simţindu-se prea onorat şi s-a retras smerit în colţul său"...



Părintele Ilie Lăcătuşu
(6 decembrie 1909 – 22 iulie 1983)


„Întru pomenire veşnică va fi dreptul,
de grăire de rău nu se va teme.”
(Ps. 111, 6)

Învrednicit de Dumnezeu cu darul nestricăciunii trupului, Părintele Ilie Lăcătuşu este o dovadă vie a lucrării harului Duhului Sfânt în zilele noastre. Pătimirea sa vreme de mulţi ani în temniţele comuniste l-a lămurit ca pe aur în topitoare, luminându-l cu aureolă de cuvios şi mărturisitor.
Licenţiat în Teologie la Bucureşti, preot paroh în judeţul Olt şi, timp de un an, preot misionar dincolo de Nistru, la Odessa, a fost arestat în 1952 şi trimis la Canal, în brigada de preoţi destinată exterminării. Îmbolnăvindu-se grav, este mutat la penitenciarul-sanatoriu de la Târgu Ocna. Eliberat după doi ani, a fost arestat din nou în 1959 şi repartizat la colonia de muncă de la Periprava, în Delta Dunării.
Aici a avut loc o întâmplare vrednică de pomenire, amintind de minunile petrecute în vieţile sfinţilor. Pe 30 ianuarie 1962, în ziua de prăznuire a Sfinţilor Trei Ierarhi, gardienii, mai ameninţători ca niciodată, înarmaţi cu pistoale, i-au mânat pe deţinuţi spre un lac în mijlocul căruia crescuse o pătură deasă de stuf. Pe un ger cumplit, îmbrăcaţi doar în zeghea ruptă pe care o purtau vara şi iarna, deţinuţii au primit ordin să intre în apă până la brâu, să taie stuful şi să-l aducă la mal. Descumpăniţi, nu ştiau ce să facă, fiindcă primejdia era mare din amândouă părţile: lacul rece ca gheaţa care aştepta să-i înghită şi gardienii cu mâna pe trăgaci, pregătiţi să-i împuşte. Atunci Părintele Ilie Lăcătuşu, cu credinţa tare a celor 40 de mucenici din lacul Sevastiei, i-a îndemnat pe toţi să intre în apă. Până la amiază au tăiat stuf şi l-au adus la mal, cu hainele îngheţate şi frigul pătruns până la oase. Iar la amiază-o, minune! – un soare ca de iulie a strălucit din înălţime, încălzind, în toiul iernii, la peste 25 de grade. Fericiţi, deţinuţii şi-au stors hainele, s-au uscat şi s-au bucurat din plin de... vară. Rugăciunea fierbinte a Părintelui Ilie Lăcătuşu biruise. După câteva zile, văzând că nimeni dintre deţinuţi nici măcar nu răcise, gardienii, furioşi, au exclamat: "Aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi: chiar şi Dumnezeu este cu ei!"
Aşa lucra părintele Ilie Lăcătuşu: smerit, în taină, fără multe cuvinte în afară, dar vorbind neîncetat cu Dumnezeu, Care îi asculta degrabă rugăciunile.
Eliberat în 1964, i s-a stabilit domiciliu forţat la Bolintin, unde a lucrat o vreme ca zidar. Mai târziu şi-a reluat cu smerenie slujirea preoţească în satele Gârdeşti (Teleorman) şi Cucuruzu (Giurgiu), unde credincioşii bătrâni îşi amintesc până astăzi cu evlavie de bunătatea, dragostea de rugăciune şi milostivirea sa faţă de săraci. Vremea întristărilor însă nu trecuse. Dumnezeu a vrut să-l mai încerce pe robul său şi, ca unui alt Iov, i-a luat pe rând copiii, din cei cinci rămânând în viaţă doar o fată. Părintele a primit cu credinţă şi această încercare, predându-se cu totul voii lui Dumnezeu.
Pensionat în 1978, s-a îmbolnăvit grav, istovit de lipsurile mult-pătimitoarei sale vieţi. Pe patul de spital a rostit un cuvânt ce se va dovedi proorocesc, cerând ca peste 15 ani, când va muri şi soţia sa, să-i fie îngropată alături. Într-adevăr, după 15 ani a adormit în Domnul şi preoteasa Ecaterina. La înmormântarea ei din 29 septembrie 1998 s-a aflat trupul întreg şi nestricat al Părintelui Ilie Lăcătuşu, răspândind bună-mireasmă cerească.
De atunci, la racla sfintelor sale moaşte din cimitirul  "Adormirea Maicii Domnului – Giuleşti" din capitală se săvârşesc uimitoare minuni: tămăduiri de boli, grabnic ajutor în necazuri, întoarceri la dreapta-credinţă. Pacea şi bucuria umplu inimile tuturor celor ce vin să se închine cu credinţa că "drepţii în veac vor fi vii" şi "purtarea lor de grijă este de la Cel Preaînalt".



Părintele Sofian Boghiu
(7 octombrie 1912 – 14 septembrie 2002)


„Fericiţi cei fără prihană în cale,
care umblă în legea Domnului.”
(Ps. 118, 1)

Părintele Sofian Boghiu a fost ales de Dumnezeu din pruncie să slujească Bisericii Sale prin întreitul dar cu care l-a hărăzit din belşug: al cântării, al zugrăvirii icoanelor şi al cuvântului. Lucrându-şi cu smerenie talanţii, el a plinit, în cei 90 de ani ai luminoasei sale vremelnicii, cuvântul tainic al dumnezeieştii Liturghii care învaţă: "Pe noi înşine, unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".
Născut în Basarabia şi intrat de copil în mănăstire, Serghie (numele de botez al Părintelui) a deprins cu râvnă mai întâi cântarea bisericească la şcoala de la Mănăstirea Dobruşa, apoi învăţătura  Scripturilor la Seminarul de la Cernica, meşteşugul picturii la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti şi hainele cele înalte ale dumnezeieştii iconomii la Facultatea de Teologie din capitală.
Tuns în monahism la Mănăstirea Dobruşa din Basarabia, a fost nevoit în 1940, când ruşii au răpit României pământul dintre Prut şi Nistru, să se refugieze la Bucureşti, la Mănăstirea Antim. Aici a luat parte cu însufleţire la mişcarea "Rugului Aprins", flacără de reînviere a rugăciunii isihaste a lui Iisus. Experienţele duhovniceşti trăite atunci au pecetluit pentru totdeauna în inima Părintelui dragostea pentru această lucrare isihastă, la care îi povăţuia mai târziu pe fiii săi duhovniceşti, spunând: "Rugăciunea lui Iisus a fost rânduită parcă anume de Dumnezeu pentru viaţa aceasta modernă. În orice grabă ne-am afla, putem spune din când în când, cât de des, «Iisuse, miluieşte-mă!». Astfel, cu toată graba vieţii, cu toată viteza ei, cu tot neastâmpărul nostru, ne putem hrăni din această rugăciune într-un chip cu adevărat mulţumitor".
Participarea Părintelui Sofian la întrunirile "Rugului Aprins" a constituit principalul cap de acuzare pentru arestarea sa din 1958 şi condamnarea la 16 ani de muncă silnică pentru "activitate mistică duşmănoasă". Anii petrecuţi în închisoare – la Aiud, Jilava şi colonia Salcia – până la eliberarea din 1964 au fost pentru Părintele, aşa cum însuşi mărturisea, ani cu zile "mai fericite decât afară, pentru că fericirea vine dinlăuntru, nu din afară". "În colonia de muncă forţată – îşi amintea Părintele – ca şi în viaţa de celulă, afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte ochiul cel atoatevăzător şi inima plină de bunătate a Părintelui Ceresc. De la El ne veneau răbdarea şi pacea care ne-au însoţit de-a lungul anilor de închisoare".
La trei ani după eliberare, Părintele Sofian a revenit la Mănăstirea Antim, unde lumina înţelepciunii şi a experienţei sale duhovniceşti a fost scoasă de sub obroc şi pusă în sfeşnic, ca să lumineze poporului aflat în întunericul ateist. Cu blândeţe, răbdare şi nesfârşită dragoste Părintele Sofian a săvârşit aici, timp de mai bine de 30 de ani, cea din urmă şi cea mai migăloasă lucrare pe care i-a hărăzit-o Domnul: iscusitul iconar de odinioară a trudit să zugrăvească chipul lui Hristos în inimile oamenilor, cu penelul harului şi culorile învăţăturilor dumnezeieşti. Aici, în scaunul spovedaniei, i-a fost mucenicia fără sânge, până la fericita sa adormire din ziua prăznuirii Înălţării Sfintei Cruci a anului 2002.



Părintele Dimitrie Bejan
(26 octombrie 1909 – 21 septembrie 1995)


„Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea,
mângâierile Tale au veselit sufletul meu.”
(Ps. 93, 19)
Între preoţii români martiri ai secolului XX, părintele Dimitrie Bejan ar putea spune, după dreptate, cu Apostolul: "În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori; în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la neamuri, în primejdii în cetăţi, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în foame şi în sete, în frig şi în lipsă de haine" (II Cor. 11; 23, 26, 27).
Licenţiat în Teologie şi Istorie la Bucureşti, discipol preferat al lui Nicolae Iorga, profesor de istorie la Liceul "Carmen Silva" din capitală şi asistent universitar la catedra profesorului Nae Popescu, Dimitrie Bejan părea a fi hărăzit unei strălucite cariere intelectuale. Dumnezeu însă "îi pregătise ceva mai bun", ca să-l încununeze cu mai multă slavă.
Astfel, la începutul celui de-al doilea război mondial a fost trimis pe frontul de Răsărit ca preot militar. Căzut prizonier la ruşi – împreună cu o mare parte a armatei române – este deportat în Siberia, unde timp de şase ani pătimeşte în lagărele morţii de la Astrahan, Oranki, Karaganda, Arhanghelsk, Sverdlovsk. În 1947 este condamnat la moarte de Tribunalul Militar din Moscova, pentru vina de a fi susţinut că Basarabia e pământ românesc. Cerând să fie judecat în ţară, a fost repatriat în 1948, iar Tribunalul Militar din Bucureşti l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă. Au urmat 16 ani de detenţie în gulagul românesc: Jilava, Aiud, Canal, Minele Cavnic, Bărăgan. Peste tot Părintele Dimitrie s-a încredinţat purtării de grijă a lui Dumnezeu, Care l-a ocrotit în chip simţit, izvăvindu-l de multe ori de la moarte.
După eliberarea din 1964, autorităţile comuniste au socotit să-l "cumpere", oferindu-i o parohie la Ghindăoani, în Iaşi. Neizbutind să-l frângă, au încercat în câteva rânduri – fără rezultat – să-l otrăvească şi apoi i-au fixat domiciliul obligatoriu în casa părintească din Hârlău, unde şi-a aflat tainic loc de nevoinţă şi de împreună-vorbire cu Hristos. Părintele Dumitrie însuşi povestea cu sfială călugărilor de la Sihăstria, veniţi să-l cerceteze:
"Şi mie mi s-a întâmplat – să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului – să stau de vorbă cu Dumnezeu şi să primesc răspuns. Dar după aceea mă tem! Aşa mă tem şi cad în genunchi, cu capul la pământ şi-i cer iertare că am îndrăznit să-i pun problema direct. După ce-mi revărs părerea de rău, simt o bucurie interioară! O bucurie care nu ştiu de unde vine şi cât ţine. Şi de câte ori am simţit o lumină!"...
După 1989, Părintele Bejan a dat mărturie prin viu grai (în convorbirile cu Părinţii de la Sihăstria, publicate sub titlul "Bucuriile suferinţei") despre martirizarea generaţiei sale şi despre "umanismul" comunismului ateu, iar după fericita-i adormire a lăsat ca testament cutremurătoarele cărţi ale pătimirii sale: "Oranki – Amintiri din captivitate", "Viforniţa cea mare", "Satul blestemat" şi "Simple povestiri".
Pe una din file, Părintele Dimitrie scria aceste rânduri adânci, făcându-şi, fără să vrea, propriul portret de "temerar": "Sunt prea mulţi care trăiesc trupeşte, cărora zguduirile nu le spun nimic. E uşor să înoţi cum te duce apa. Sunt însă unii – temerari – care înoată împotriva curentului. Aceştia deschid drumuri către cer. Nu mulţimea, ci singularii!"...



Părintele Dumitru Stăniloae
(16 noiembrie 1903 – 4 octombrie 1993)


„Că am iubit legea Ta, Doamne,
ea toată ziua cugetarea mea este.”
(Ps. 118, 97)

Teolog, preot, profesor, cărturar şi duhovnic, Părintele Dumitru Stăniloae şi-a înnobilat talanţii cu harul mărturisirii, propovăduind pe Hristos – prin cuvânt şi condei – în anii grei ai prigoanei comuniste.
Licenţiat în Litere la Bucureşti, doctorand la Cernăuţi, cercetător minuţios la Constantinopol, Paris şi Berlin al operei Sfântului Grigorie Palama, rector al Academiei Teologice din Sibiu şi profesor la catedra de Ascetică şi Mistică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, traducător al celor douăsprezece volume ale Filocaliei în limba română, Părintele Stăniloae a fost – dincolo de toate acestea sau poate tocmai datorită lor – un om de o mare gingăşie sufletească, senin şi cald, un dar al lui Dumnezeu pentru cei ce i-au stat în preajmă.
Arestat în 1959 pentru participarea la întâlnirile "Rugului Aprins" de la Mănăstirea Antim, a fost condamnat la 5 ani de închisoare şi trimis la Aiud, unde darurile sale sufleteşti au mângâiat pe întemniţaţi. Cei care au trecut pe acolo păstrează în amintire chipul blând al Părintelui, aureolat de sfinţenie şi har:
"Frigul era crâncen, Ne-au băgat într-o încăpere şi ne-au încuiat. Lângă noi se nimerise un bătrânel slab, deosebit de sfios. Bătrânelul, despre care am aflat curând că este Părintele Stăniloae, marele teolog, ne vorbea în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea se lăsa o linişte deosebită. Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Toate se topeau sub glasul blând al celui mai strălucit reprezentant al Ortodoxiei, care-şi ducea şi el crucea pentru slava lui Hristos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre alţi osândiţi, şi ei apărători ai neamului şi ai Bisericii sale. În condiţiile acelea vorba lui era balsam, un neaşteptat dar ceresc pentru mulţimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci de la Aiud. Era un izvor de înţelepciune. Era lumina din întunericul ce ne înconjura, hrană sufletească, sprijinul harului dumnezeiesc ce se revărsa peste noi prin robul Său, preotul, martirul Dumitru Stăniloae". (Ilie Tudor)
Eliberat în 1963, Părintele şi-a reluat cu aceeaşi dăruire lucrarea cărturărească, publicând, pe lângă volumele Filocaliei, amplul tratat de Teologie Dogmatică Ortodoxă, studii pe marginea operelor Sfinţilor Părinţi şi traduceri ale scrierilor acestora. Titlurile academice şi faima dobândită peste hotare nu i-au semeţit sufletul simplul şi cald. Până în ultimii ani ai vieţii,  în casa sa primitoare din capitală, oameni de toate vârstele şi stările, călugări şi mireni, ierarhi şi oameni simpli au aflat mereu sfat şi luminare, dar mai ales adierea tainică a Duhului Sfânt, vădit în roadele sale numite de Apostol: bucuria, pacea, îndelunga-răbdare şi nesfârşita dragoste în Hristos.



Părintele Gheorghe Calciu
(23 noiembrie 1925 – 21 noiembrie 2006)


„Grăit-am mărturiile Tale
înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat.”
(Ps. 118, 46)

Părintele Gheorghe Calciu s-a născut în Delta Dunării, la Mahmudia, un loc de fericită îngemănare între bogăţia pământului şi frumuseţea cerului răsfrântă în inimile evlavioase ale ţăranilor. În acest ţinut binecuvântat – pe care l-a iubit cu duioşie până la sfârşitul vieţii sale – s-a plămădit în sufletul Părintelui dragostea pentru Dumnezeu şi neam, pe care a mărturisit-o mai târziu până la hotarul muceniciei.
Încă de pe băncile şcolii, Părintele, elev al Liceului Spiru Haret din Tulcea, a ales să slujească suferinţei: talentat peste măsură la literatură, renumit printre colegi şi profesori, care-i prevedeau o carieră strălucită în Litere, a hotărât, spre uimirea tuturor, să urmeze Facultatea de Medicină, pentru a-i putea ajuta pe cei suferinzi.
Chemarea lui era însă alta: trebuia să devină doctor de suflete, după un "stagiu" duhovnicesc de 21 de ani în temniţele comuniste.
Arestat în 1948, pe când era student în anul trei la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a fost anchetat în beciurile Securităţii şi trimis la închisoarea Piteşti, unde tineretul creştin a fost trecut prin experimentul dezumanizant al reeducării. Sub imperiul devastator al chinurilor şi al groazei, sufletul i s-a frânt, dar numai pentru o vreme. La aşa-zisul "proces al reeducării" din 1956, cu un curaj de mărturisitor, Gheorghe Calciu a respins înscenările Securităţii, vădind pe adevăraţii vinovaţi. Pedeapsa a fost întemniţarea în Casimcă, un fel de cavou subteran destinat exterminării. Dumnezeu l-a scos însă teafăr şi după eliberarea din 1964 s-a înscris la Facultatea de Litere şi apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, devenind preot-profesor la Seminarul Teologic de aici.
În 1978, când din ordinul autorităţilor atee a fost dărâmată Biserica Enei din capitală, glasul Părintelui Calciu s-a înălţat cu puterea proorocilor de demult, mustrând fărădelegea şi chemând pe oameni la credinţă. Cele "Şapte cuvinte către tineri" rostite atunci din pridvorul bisericii Radu-Vodă au constituit capul de acuzare pentru o nouă arestare. Luat din mijlocul elevilor şi al familiei, este pogorât iarăşi în iadul închisorilor comuniste, cu o condamnare de 10 ani. La presiunile diasporei româneşti din Occident este eliberat, totuşi, în 1984 şi exilat în America. Aici, după câţiva ani de greutăţi şi lipsuri, Părintele izbuteşte să întemeieze în Washington DC o comunitate ortodoxă asemeni celei din vremurile primare, când "inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una" (Fapte 4, 32).
Încercările Părintelui Gheorghe Calciu de a reveni definitiv în ţară după 1989 n-au izbutit. Poate pentru că "nici un prooroc nu este bine primit în patria lui". S-a împlinit însă cea din urmă dorinţă a sa: aceea de a fi înmormântat în pământul românesc. Trupul său mult-pătimitor odihneşte acum în cimitirul Mănăstirii Petru-Vodă, iar sufletul său se veseleşte, împreună cu cetele mărturisitorilor români, în lumina cea neînserată a Împărăţiei lui Hristos.



Părintele Gherasim Iscu
(21 ianuarie 1912 – 26 decembrie 1951)


„Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt,
întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.”
(Ps. 90, 1)

Pe Părintele Gherasim Iscu nimic nu l-a despărţit, din tinereţe, de dragostea lui Hristos: nici strâmtorarea, nici prigoana, nici foametea, nici golătatea, nici sabia...
Intrat de mic în viaţa monahală, mai întâi la Mănăstirea Bogdana din Bacău, apoi în obştea de la Tismana, a absolvit Seminarul ca şef de promoţie  şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, fiind numit, pe rând, stareţ al Mănăstirii Arnota din Vâlcea, bibliotecar la Cernica şi, vreme de un an, preot misionar în Transnistria, unde s-a pus cu toată dragostea în slujba românilor asupriţi.
În 1943 a devenit stareţ al Mănăstirii Tismana, pe care a cârmuit-o cu râvnă, pricepere şi înţelepciune. În anii întunecaţi de după război, când românii încercau, retraşi în munşi, să opună rezistenţă regimului ateu care se instala cu forţa în ţară, Părintele Gherasim a sprijinit mişcarea anticomunistă a generalului Carlaonţ, ajutând cu hrană şi adăpost pe luptătorii din munţii Olteniei.
Arestat în 1948 şi trecut printr-o anchetă cumplită, a suportat toate chinurile fără să denunţe pe nimeni dintre cei implicaţi. Condamnat la 10 ani de temniţă grea, a fost trimis la Aiud, apoi la Piteşti şi Poarta Albă. Îmbolnăvindu-se grav de TBC pulmonar şi intestinal, i s-a permis transferul la penitenciarul-sanatoriu de la Târgu-Ocna, unde atmosfera de rugăciune şi dragoste înfiripată în jurul lui Valeriu Gafencu mângâia sufletele deţinuţilor bolnavi, apropiindu-i de cer. Ioan Ianolide, în memoriile sale, îşi aminteşte:
"Părintele Gherasim era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal Părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă, practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile. Delatorii l-au turnat însă că face spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna ca să moară «umanitar»."
Adormirea Părintelui Gherasim s-a petrecut în noaptea de Crăciun a anului 1951. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Părintele a mers la patul celui care îl torturase la Canal – care, zăcea, muribund, în aceeaşi cameră – şi i-a spus senin: "Te iert din toată inima. Şi dacă eu te iert, cu siguranţă că Hristos, Care este mai bun decât mine, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer". Astfel, în Noaptea Împăcării neamului omenesc cu Dumnezeu, Părintele Gherasim Iscu a plecat împăcat şi senin să se închine în ceruri la ieslea lui Hristos, aducându-i prinos aurul lanţurilor, tămâia lacrimilor şi smirna rănilor pe care le-a răbdat pentru dragostea Lui.

Sursa: Mănăstirea Diaconeşti, com. Acăs, jud. Bacău