„Ca să cunoști pe Dumnezeu nu înseamnă să fii mare metafizician, ci să ai înțelegerea firii sale, care e dragostea. O asemenea cunoaștere e la îndemâna tuturor sufletelor generoase.”
„Dragostea este a iubi și a fi iubit, adică este ritm bogat și plinătate a dragostei, adică dinamică pulsare în nesfârșită revărsare și depășire de sine. În dragoste inima omului vrea să se lărgească, să cuprindă în sine, în viața sa alte vieți, vieți multe, toate viețile.
Inima caută, ieșind din sine, să se topească, să se piardă pe sine în altul, să devină singură pentru sine altul, să se scufunde în oceanul dragostei cosmice și dumnezeiești.
A-ți pierde sufletul ca să-l mântuiești astfel e legea dragostei, după cum ne-a vădit-o Însuși Cuvântul Care a sădit această lege. Într-o desăvârșită sărăcie duhovnicească să afli totalitatea bogăției, să nu mai trăiești prin tine, ci prin toți și totul, să devii cu întreaga ta viață un altul pentru tine însuți, în tine să nu mai fii tu, în ale tale să nu mai fii al tău, deșertându-te să te împlinești, smerindu-te să te înalți, să trăiești în dragoste, să ajungi dragoste, după chipul Sfintei Treimi, Celei în Trei Ipostasuri, de o Ființă și Nedespărțite; aceasta e limita ființei omenești.
Puterea dragostei, prin urmare, este însușirea de a deveni altul, de a încăpea pe altul, de a te umple de toată viața cosmică. Când Domnul ne spune: «Împărăția Cerurilor e în voi», ne descoperă pre noi, nouă înșine, ca făpturi dumnezeiești ale dragostei.
Dăruirea de sine în dragoste, puterea lăuntrică de a îmbrățișa, de a cuprinde, de a fi altul, e însă numai un «mod al dragostei», natural, ființial, ca un predicat, ca ceea ce se spune despre ea. Puterea dragostei dacă s-ar rezuma numai la el, atunci personalitatea noastră s-ar dizolva fără niciun rost în dragostea cosmică și ar pieri scufundându-se în ea. De altminteri spre o astfel de despersonalizare și duc căile lărgirii «conștiinței de sine cosmice» prin stingerea deplină a principiului personal, și avem: extazul lui Platon, Nirvana budistă, contopirea panteistă cu lumea.”
„Dar ce este această dragoste de sine? Este o dragoste de sine însuși, dar nu față de al său; ci e o dragoste față de chipul său cel ipostatic. Chipul ipostatic din om este un oarecare punct indisolubil, absolut, al asemănării cu Dumnezeu: eul ipostatic se află și se privește pre sine în chipul ipostatic – tri-ipostatic al Dumnezeirii – se află pre sine și se întărește în el.
Pentru că Dumnezeu este iubire, de aceea El este tri-ipostatic, pentru a nu fi iubire stearpă și mincinoasa iubire de sine. De aceea și eul nostru niciodată nu se stinge, niciodată nu se dizolvă, pentru că el cunoaște plinătatea dragostei. El iubește, fiindcă este iubitor, așa după cum Dumnezeu este iubitor, adică o dragoste nu fără ipostază, ci ipostatică, tri-ipostatică. Iubirea celui ce iubește și a Celor ce iubesc.”
„Dragostea plenară și personală are nevoie nu numai să se dăruiască pre sine, ci să se și afle pre sine însăși, să iubească și să fie iubită, «să iubească pe aproapele său ca pre sine însuși», să fie într-o iubire desăvârșită și reciprocă.
Această dragoste plenară nu nimicește persoana, topind-o, ci o face prin ritmul ei mult mai simțitoare și mai puternică, mai râvnitoare, înmulțind posibilitățile iubirii la nesfârșit.”
Caietele Preacuviosului Părinte
Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) (1)
Cu iubire, din inimă, mulțimiri și vie recunoștință,
Sfinte Părinte Daniil de la Rarău.
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu