„Dacă lași iubirea din inima ta să îți scalde mintea...”

Ființele iluminate care pășesc printre noi

„Deci, totul este rugăciunea noastră către Dumnezeu...”

„Dacă lași iubirea din inima ta să îți scalde mintea, o să vezi cum gândurile tale își găsesc singure drumul către Cer.”

În această lume complicată în care trăim, am întâlnit zilele trecute un călugăr ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizate de confrații săi. Și aceasta, deoarece  făcea vindecări prin rugăciune.

În terminologia mea, îl consider o ființă iluminată. Și aceasta, deoarece trăia simplu, fără nicio urmă de îndoială, starea de unitate. Am înțeles de la el că putem aspira către această stare, putem să ne gândim la ea, dar pasul final este să ajungem să o trăim aici, fizic, în acest plan. Cuvintele lui sunt foarte simple, nu am regăsit la el teorii complicate. Așa și afirma:

„Creația este măreață tocmai prin simplitatea, prin claritatea ei. De câte ori cauți căi complicate de a fi în Dumnezeu, tu de fapt te rătăcești în propria minte. La sfârșitul acestei vieți, sufletul se înnobilează prin clipele în care a iubit, a dăruit și s-a bucurat că era pe pământ.”

L-am întrebat cum se produc vindecările, ce se întâmplă când cineva vine la el.

„Eu, omul, nu mă gândesc că aș avea ceva de făcut, eu mă deschid și las Sfântul Duh să curgă prin mine. Nu întreb niciodată omul de ce a venit la mine, ce problemă are, îi simt doar sufletul cât de greu îi este, și apoi mă rog. Atât fac, mă rog împreună cu el. Și îi spun că este o mare bucurie atunci când doi se strâng în numele Lui, că atunci și El este cu noi. Pentru mine este o binecuvântare când cineva îmi deschide ușa chiliei. Eu nu privesc omul intrând la mine, ci pe Dumnezeu în om pătrunzând în chilie.

La sfârșit, simt cum omul este mai ușor, mai senin. Eu nu trebuie să știu ce greutate purta el, Dumnezeu știe, îmi păstrez doar sufletul deschis și mă rog din toată inima mea. Deci, totul este rugăciunea noastră către Dumnezeu, uneori îi țin mâinile în ale mele, alteori le pun pe creștetul capului. Uneori simt că este nevoie să mai vină, alteori știu că lucrarea s-a făcut. Și miracolul pentru mine nu îl numesc vindecare, îl numesc trezirea omului în Dumnezeu.”

L-am întrebat de ce într-o mulțime agitată, tensionată, nervoasă îmi era mai greu să mă rog și mi-a răspuns:

„Atât timp cât îl privești pe Dumnezeu ca fiind în afara ta, o să și găsești motive tot în afara ta. Cauza nu sunt cei din jur, ci cum îl privești tu pe Dumnezeu. Dacă ai credința nestrămutată că El este în tine, realizezi că nimeni nu poate sta între tine și Dumnezeu. Ca să te rogi, cobori în tine, închizi ochii și în inima ta o să găsești liniștea. Acolo te așteaptă Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide și prin gândurile tale Îl lasă pe El să se manifeste în tine, sau tot mintea este cea care te împiedică. Mintea țese labirinturi și uneori se pierde în propria ei țesătură. Dacă lași iubirea din inima ta să îți scalde mintea, o să vezi cum gândurile tale își găsesc singure drumul către Cer.”

L-am întrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca să ajungă să ia Lumina.

„Te lupți să ajungi mai aproape de Dumnezeu când ai o teamă în tine, o neliniște, o îndoială în ceea ce privește relația ta cu Dumnezeu. Atunci întotdeauna găsești că mai ai ceva de făcut, nu ai făcut destul, mai există încă și acel ceva o să îți aducă apropierea, și cauți, și cauți neîncetat. Dar dacă te oprești din zbucium, din frământare, din căutare, îți dai voie să îl descoperi în tine. Poți trăi o întreagă viață preocupat să îl cauți în afara ta, dar nu cauți unde trebuie. Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspirația lor, năzuința lor, căutarea lor, și acela e modul în care o reflectă.”

L-am întrebat cum, după ore petrecute în picioare, într-o poziție în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea niciun semn de oboseală și nu numai aceasta, în jurul lui oamenii erau foarte liniștiți, calmi. Răspândea o vibrație de pace în jur, care liniștea mulțimea.

„Oboseala vine din lupta ființei cu viața. Când te opui vieții, judecând, criticând, mâniindu-te, pierzi viața din tine și obosești, și este și normal pentru că mergi contra curentului. Iubirea este curgerea vieții. Pacea, liniștea se obțin când lași viața să curgă prin tine și nu mai opui rezistență la ceva.

Ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci te lăsai purtată de curgerea vieții, nu opuneai rezistență. Atunci te deschideai prin inimă. Obosești când cauți cu mintea, inima nu te obosește vreodată. Și mintea caută neîncetat, mereu găsește altceva de care să se agațe, dar, în esență, mintea își caută liniștea.

Deci, lupta nu este între noi și cei din jur sau întâmplările din viață, ci este între noi și noi, acea luptă interioară este cea care epuizează.”

L-am întrebat cum poți să ieși din această zbatere, pendulare.

„Nu trebuie să te zbați ca să ieși, pentru că te afunzi și mai rău. Și vine o vreme când înțelegi că nu e necesar să te zbați, că totul se întâmplă de la sine, înțelegi că viața curge lin, nu este o strădanie. Lupta are loc până când se coboară această înțelegere, această pace. Nu fugi după Dumnezeu, stai liniștit și lasă-l să se exprime prin tine.”

L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace, în opinia mea de iluminare, și mi-a spus că s-a rugat către Dumnezeu să îl lumineze ca să poată dărui la cei din jur, cu credință fermă că cererea sa este auzită și îndeplinită, și apoi s-a lăsat purtat de valurile vieții, s-a deschis și i-au venit rugăciunile pe care le simțea cu sufletul. Nu s-a îndoit niciun moment și rugămintea sa la Dumnezeu era să îi dea acest har de a dărui atât timp cât trăiește pe acest pământ. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvântare, bogăția inimii.

I-am spus că, în opinia mea, biserica s-a îndepărtat de credincioși, a pierdut legătura și într-un fel a întrerupt legătura între Cer și Pământ, în condițiile în care ei aveau puterea să o consolideze.

„Biserica este o instituție alcătuită tot din oameni. Și omul s-a îndepărtat de aproapele său. Și aceasta din teamă: teama de a nu se pierde învățăturile, de a le păstra nealterate. Din frica aceasta și-au concentrat atenția doar pe învățătură și au uitat de ce este mai important ‒ cei cărora li s-a adresat Christos prin învățăturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, El a ieșit în lume. Dar și în Biserică sunt oameni și oameni.

Ce poți face tu ca om este să studiezi Cuvântul Întemeietorului, să îl simți, să citești și să alegi acele rugăciuni pe care le simți cu Sufletul, căci dacă doar le rostești fără suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugăciune, omul se înalță prin Cuvânt care este fapta, prin gând și prin trăire. Acestea trei trebuie să meargă împreună ca să te înalțe. Nu e datoria noastră să îi judecăm pe semenii noștri, așa scrie și în cărți, să nu judecăm, noi folosim piatra de temelie ‒ învățătura, și ne găsim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus că este foarte important să ascult tăcerea.

„Caută tăcerea, nu urmări șirul cuvintelor mele, ascultă-L pe Dumnezeu în tăcerea mea.”

Și, de câte ori se oprea din vorbit, stăteam cu ochii închiși și auzeam, simțeam sunetul unui fâlfâit de aripi, și vedeam ceva ca un glob imens de lumină deasupra capului lui.

Această ființă se adresa cu un respect deosebit pentru toți cei din jur, cu venerație. L-am întrebat ce simte el când vorbește cu un om.

„Eu, când vorbesc cu un om, îl privesc pe Sfântul Duh în el. Să fii lipsit de respect la adresa unui om este ca și cum ai fi lipsit de respect în fața Tronului Lui Dumnezeu. Nu e suficient să Îl vezi pe Dumnezeu într-un înger sau în Fiul Său, uită-te în jur și descoperă-L aici.

Rostește fiecare cuvânt cu respect, rar, nu te grăbi să vorbești. Cuvintele sunt alcătuite din Duhul Sfânt, și când vorbești cu un om, vorbește rar și cu respect, știind că în acel moment Duhul Sfât se manifestă prin tine în lume. Lasă ca fiecare cuvânt să vină din sufletul tău, simte-l înainte să îl rostești, doar așa el va atinge sufletul celui căruia i te adresezi. Ceea ce spui tu, dacă este lipsit de lumina sufletului tău, va trece într-un cotlon al minții, și mintea va uita, dacă ceea ce rostești vine din suflet, acel om va păstra în sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare, doream din suflet să îi dăruiesc ceva, nu știam ce, mă frământam, și mi-a răspuns la întrebarea mea nerostită spunându-mi să fac asupra lui semnul crucii și să îl binecuvântez. Mă gândeam, cum pot eu, omul, să fac acest gest asupra lui, aflat parcă în această lume, dar neaparținând ei și mi-a explicat:

„Când faci ceva cu toata inima, lași puterea celestă a Sfântului Duh să coboare prin tine, căci omul nu binecuvântează cu puterea omului, ci cu cea a Duhului, și în fața Sa toți suntem egali.”

Ființele iluminate pășesc printre noi, neștiute, simple, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viața noastră.

Daniela Di

http://www.luminaindigo.blogspot.ro/2011/06/fiintele-iluminate-care-pasesc-printre.html

Mulțumiri și recunoștință, Daniela!
Binecuvântări, tuturor!