Pace şi Lumină, Iertare şi Iubire!

„Iisus doreşte de la toţi credincioşii lumii o linişte de adâncime: liniştea credinţei în Dumnezeu. Aceasta ar da de înţeles că în jurul unui om liniştit (din cauza rădăcinilor lui în cer) se face linişte pe pământ.”„Convertirea talentelor este un mare talent. Înzestrările lui Dumnezeu nu sunt date ca simple ornamente de care să ne bucurăm numai noi.” „Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.” Părintele Arsenie Boca


miercuri, 1 februarie 2012

IISUS, MARELE INITIAT DIN DACIA!!!


Iisus,
marele
iniţiat
din 
Dacia!!!
Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Christos nu a existat ca erou istoric, fiind doar o invenţie evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte susţin faptul că inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasi-totala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor, a căror existenţă nu o pot contesta).
Noi spunem că nici unii, nici ceilalţi nu au dreptate.
Avem anumite rezerve în a crede că evreii se tem atât de mult de o “invenţie” şi, mai ales, de o invenţie de-a lor, cu care ar trebui să fie mândri. Avem rezerve în a crede şi faptul că Iisus lipseşte cu desăvârşire în literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca erou istoric. Acest lucru îl menţionează până şi evreii, acuzându-l dar de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II menţionează pe “Yeshu” care ” practica vrăjitoria şi uimea Israelul” (B. Sanhedrin, 43 ,a; cf. Mircea Eliade, „Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, vol. II, p. 305, ed. 1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric român de naţionalitate evreiască, care afirma că în acea epocă trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice ( cf. J. Duquesne, „Iisus”, Ed. Humanitas, 1995, p. 245).
Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, românii. Tacitus, de exemplu, ne confirma faptul că Iisus a fost osândit la moarte în vremea când guvernator al Palestinei era Pontius Pilat („Anale” 15, 44). Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tânăr, („Scrisori”, 10, 96) şi Suetonius („Viaţa lui Claudius”, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul că o “invenţie evreiască” nu putea beneficia de “acte în regulă” a condamnării sale la moarte. Acest document există, precum şi altele cum sunt Mărturia păgânului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atâta zarvă pentru o “invenţie evreiască”? – ne îndoim în mod serios.
Urmărind atât relatările istorice despre Iisus, cât şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu aşa cum afirma M. Eliade şi că divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tata, era Yahwe al evreilor.
Să purcedem şi să vedem dovezile!

Caracterele tipologico-raseologice ale lui Iisus
Beneficiem de două descrieri amănunţite cu privire la Iisus: una a lui Lentullus , funcţionar român în regiunea Tyr şi Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: “(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, din nou barba lui bogată şi de aceeaşi culoare cu părul său este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sunt albaştri, vineţi, blânzi şi senini.” (diacon Gheorghe Băbuţ, „Vămile Văzduhului”, „Istoria despre Christos”, „Documente istorice”, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).
Prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. Faptul este dovedit de afirmaţia lui Pontiu Pilat: “Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam, am văzut acolo mare mulţime de popor, din nou, în mijlocul ei, pe un tânăr. Mi s-a susţinut că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui. El părea fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate.”(ibidem, p. 121).
Urmărind cele relatate de cele două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui generaţie putea aparţine el?
Ne lămureşte în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu care, vorbind despre tartarienii plecaţi spre Sumer din “Ţara Soarelui Răsare” (Dacia), spun că, sumerienii, “în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto-dacic. La asta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor (Eugen Delcea/ Paul Lăzar Tonciulescu, „Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi”, Ed. Obiectiv, Craiova, vo.l I, p. 63). Din nou I. I. Russu completează: “Dacii erau aşa cum este în totalitate poporul roman, încă o dată brahicefalii europoizi (a se înţelege tartarienii – n.n.), cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul castaniu” (ibidem, p. 64).
Prin urmare, ca şi caracteristici tipologice, Iisus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!

Zamolxe în predicile lui Iisus

Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa că epitetele pe care le dă Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod special: Dumnezeu, Tatăl şi Omul.
Ioan ne spune în Evanghelia sa: “Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan, 1:33). Cine este această divinitate căreia i se închină Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament ? Ne lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu “Dacia Preistorică”. Uite ce spune Densuşianu: ”Cuvântul arhaic de “deu” sau “deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. În Munţii Rhodopului, un veteran ridica la anul 76 d. Chr., un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o formă alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu (Dumnezau – n.n). ( N. Densuşianu, „Dacia Preistorică”, Ed. Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată “Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare româneşti (loc. cit. nota 2).
Observăm că Dumnezeu, într-o formă sau alta, este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Iisus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, din nou zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus că Iisus era de obârşie dacică, încă o dată, formarea sa spirituală s-a desăvârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.
Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este “Tatăl ” care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe. (op. cit., p. 208-210). De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poartă denumirea de tartar, tatăl sau tatar (op. cit. p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale pământeşti a fost legat de masiv: Schimbarea la faţă se petrece pe masiv, moartea sa se petrece pe masiv, naşterea lasă de bănuit că s-ar fi petrecut tot pe masiv, într-o grotă.

Una dintre cele mai frecvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era aceea de Fiu al Omului. Poate că această denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului Testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om ? În nici un caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei, ci mai degrabă la acea fiinţă celestă la care face referire Daniel: “M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi uite, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Iisus apare în Evanghelii: “Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la această titulatură: ”Şi, învăţând în Templu, Iisus zicea: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui” (Marcu 12:35-37). Bizar, nu?
Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Iisus. Urmărind puţin mersul istoriei vedem că aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David ! Ba, mai mult, cartea Psalmilor atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter esenian. Numai că, Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au “încăpăţânat” să rămână la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau “davi”. Şi uite cum se poate schimba o întreagă istorie!
Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea “Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: “cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit. p. 255, nota 2). Şi mai departe, tot el ne lămureşte spunând: ”Vârfurile cele mai înalte ale acestui masiv (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman şi altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus şi altul lui Saturn numit Omul.” (op. cit. p. 226) Numai că Densuşianu face eroare de a nu-şi da seama că cele două zeităţi sunt una şi aceeaşi, marea divinitate a preistoriei, Zamolxe, căreia i se închina şi Iisus.
Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului şi Fiul lui David, ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus Fiul Daviei (Daciei) (care) se închina lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a făcut Iisus în perioada aşa-numită “albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 şi 30 de ani în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse până acum precum şi alte informaţii ale istoriei sacre, vom vedea că cel mai probabil, în această perioadă, Iisus şi-a desăvârşit formarea spirituală de Fiu al lui Dumnezeu/Zamolxe în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în grota Ialomicioara, grota marelui preot al lui Zamolxe.
De ce? Pentru că - geografia sacră a antichităţii se reduce la Dacia - încă o dată momentele legate de naşterea lui Christos şi de moartea lui Iisus sunt legate de o grotă - grota care peste tot este legată de iniţierile misterice.
Mai mult, moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade, devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că, pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.

Dacii. Poporul model din predicile lui Iisus

Iisus Christos, iniţiatul dac desăvârşit, se delimita foarte clar de evrei, cărora li se adresa numindu-i “Voi, evreii” . Să ne oprim acum puţin asupra Predicii de pe masiv şi a Fericirilor pe care Iisus le-a enunţat atunci şi să vedem dacă există vreun model viu pentru acestea.
Mai întâi să încercăm să punem unul lângă altul, două mesaje sacre: Evanghelia după Matei şi Herto Valus a antichităţii pelasge.
Uite ce spune Iisus în Predica de pe masiv:
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din pricina dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!”
(Evanghelia după Matei, 5:3-10)
Să privim acum, comparativ, un mesaj antic numit Herto Valus, care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni către norod. Textul este versificat:
“Bucuroşi cei ce-s cutezători
Că a lor este victoria
În plaiurile cele sfinte.
Bucuroşi cei ce plâng, că aceia
În dalbe ceruri s-or mângâia.
Bucuroşi cei blânzi, că aceia
Vor moşteni întreg pământul.
Bucuroşi cei care flămânzesc
Şi însetează după ştiinţă,
Că aceia se vor sătura
Şi niciodată n-or mai răbda.
Bucuroşi aceia care muncesc,
Pământul făcându-l grădină,
Că ei vor culege roadele
În Grădinile Cerurilor.
Bucuroşi vor fi şi cei milostivi
Că aceia se vor mântui.
Bucuroşi cei curaţi în suflet
Că s-or alimenta doar cu lumină.
Bucuroşi făcătorii de pace
Că Fiii Cerului s-or chema.
Bucuroşi cei prigoniţi pentru
Dreptate, că al lor este Raiul.”
(Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia vrăjită, Ed. Arhetip, 1999, p. 95 – 96)
Și textul continuă mai departe în acelaşi ton cu fericirile Noului Testament. Acestea erau Legile Belagine, scrise versificat, aceleaşi pe care Iisus le-a învăţat pe muntele sacru al geţilor, Omul, în grota marelui preot Zamolxe şi pe care apoi le-a transmis iudeilor pentru a-i readuce la tradiţia primordială, hiperboreană.
Se mai impune o precizare: prima dintre fericirile lui Iisus, chiar dacă nu-şi găseşte paralela în textul Belaginelor, are o paralelă în lucrarea lui Herodot, care, vorbind despre daci, ne lămureşte şi asupra provenienţei acestor legi înălţătoare: “Zamolxe (marele preot, n.n) a clădit un imobil pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii lui şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor deceda, ci vor merge într-un anume loc (Împărăţia cerurilor, Preidis, Pleroma, n.n.), unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogăţiile”. (Herodot, „Istorii”, IV, 95; cf. Trad. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv, Craiova, 1997, p. 50)
Am scris acest editorial, poate destul de întortocheat şi misterios, în nădejdea că măcar unii dintre urmaşii ramanilor (fiii lui Ra(m), Rama și Ram), ai tracilor şi dacilor liberi să se trezească, iar ei la rândul lor să trezească şi pe alţii făcând cunoscută adevărata istorie a acestei generaţii străveche şi măreață, dar oropsită de la începuturile sale şi până în prezent.

Vor veni vremuri şi mai bune, după vechile profeţii! Să fiţi siguri de asta!
Doamne ajută!
Autor: ZAMOLXE
Bibliografie:
1. Mircea Eliade, „Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, vo.l II, 1992 ;
2. J. Duquesne, „Iisus”, Ed. Humanitas, 1995;
3. Diacon Gheorghe Băbuţ, „Vămile Văzduhului”, „Istoria despre Christos”, „Documente istorice”, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993;
4. Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, „Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi”, Ed. Obiectiv, Craiova, vol. I;
5. N. Densuşianu, „Dacia Preistorică”, Ed. Arhetip, 2002;
6. Adrian Bucurescu, „Dacia vrăjită”, Ed. Arhetip,1999;
7. Cornel Bârsan, „Revanşa Daciei”, Ed. Obiectiv, Craiova, 1997.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu